Manifestul suprarelismului ortodox

Poezia este viziune, dez-văluire (apokalypsis). Ea nu se confundă cu extazul mistic, nici cu beţia sau delirul de cuvinte. Este sobria ebrietas. Stare de luciditate hiperbolică.

Nici delir, nici dicteu automat. Inspiraţie subită si ekspiraţie controlată. Nici ezoterism, nici exoterism.

Dacă nu place nu e poezie. Provine din gratuitatea harului şi produce jubilaţie intelectuală, psihică şi estetică. Lasă în cititor sau ascultător o senzaţie de neuitare.

Poetul crede în Poezie ca în Dumnezeu cel Întrupat şi în Dumnezeu cel Întrupat ca în Poezie. Sărbătoarea poeziei este sărbătoarea Schimbărilor la faţă, a Metamorfozelor realităţii.

Poetul uneste simbolic Semnificatorul, semnificatul şi semnificantul. De fapt, suprarealismul ortodox este un metarealism.

Originea şi fructul poeziei este starea de graţie. Biografia celui care scrie îşi pierde profilul egocentric şi devine metaforă a lumii.

Orizontul poeziei este libertatea autentică, paradoxală,coincidentia oppositorum. De unde posibilitatea şi chiar datoria poetului de a se contrazice la nivel logic pentru a fi coerent la nivel poetico-teologic.

Realitatea se înrădăcinează în transcendenţa obiectiv-subiectivă: Dumnezeu. Cele două chipuri ale transcendenţei sunt chipurile Sophiei. Unul spre Dumnezeu, celălalt spre creatură. Poezia reflectă ambele chipuri simultan.

Opera nu există altfel decât ca ofrandă şi sens pur al libertăţii.

Poezia se experimentează, nu se teoretizează.

PS Mişcarea suprarealistă/metarealistă ortodoxă a început pe 16 decembrie 2008, ora 18:30, ora Franţei, când a fost redactat Manifestul, şi s-a încheiat pe 16 decembrie 2008, la ora 24, ora Franţei.

Invitaţie la bal

Poezia care nu miroase,
poezia rece, fără gust
poezia sticlă sau faianţă
scrisă în incest cu sine însuşi
poezia scalpă, la pachet
înghiţită-n loc de somnifere,
poezia ştrangulată parcă
de o mână ţeapănă prin care 
gâlgâie absint de apă chioară
sau aghiazmă acră, de furat,
„poezia pentru poezie”
vag delir şi nici o consolare,
supă cu nimic, limfatic şpriţ,
tril electric, sughiţat de muscă
poezia cugetând pe brînci
pusă sub sechestru, strânsă-n cearcăn
şi bătută-n doagă de sicriu
din gâtlejul meu în veci, tovarăşi,
uns cu adălmaşuri, n-o să iasă!
Azi cobor în peştera luminii
să culeg din mâluri calde iască
şi mă-ntorc cu zorii subţioară,
haideţi după mine doar aceia
care n-au în vine mătrăgună,
nici siropuri tandre de cucută;
ochiul orb sărută învierea
mâna mi se-acoperă cu pene
iar pământul ţipă ca un pîntec.

Vrabia din mine a murit râzând

Vrabia din mine a murit râzând
într-o primăvară aspră, ca aceasta,
când se varsă stelele-n pămînt
când din nou îmi zămisleşte coasta

inima cu ciocul, albă, mi-a rănit
iar pe cicatrice doarme dus un înger
fără îndurare doarme dus un înger
gras, miop şi plictisit.

Vino tu şi-ţi pune buzele cu rouă
peste crucea mea de înserat,
fă cu sânge proaspăt la priveghi să plouă
şi-nveleşte-mă în giulgi curat

până cînd am să devin lumină,
aer sfânt sau pasăre cu dinţi
până când din omeneasca-mi faţă
zeci de ochi te vor privi fierbinţi,

vino tu, mireasă ne’ncepută,
să mă vindeci ori să mă ucizi,
intră blând în mine şi-mi alungă
dintre coaste vulturii gravizi.

Din pământ îmi scot mâinile

Doamne, îţi vorbesc pe tăcute
într-o duminică ce-ar vrea să urce
prin inima noastră roşie ca un altar
acoperit cu sânge şi lumină.
Iubirea şi-a făcut biserică din noi
cea mai sfântă biserică văzută vreodată,
prin străvezimea trupului Tău
ard lumânări de carne, trupurile noastre,
trimite-ţi vulturii să ne hrănească, să ne cuminece
vulturii albaştri cu aripi de seu
ei ne vor mânca nemestecaţi iar resturile
ţi le vor aduce drept ofrandă.
Lumină de-ntuneric mut şi greu
te visez sub formă de cearcăn al ochiului în care
mi-e atât de uşor să intru, mi-e fără putinţă să ies,
ochiul-lacrimă avut demâncare.

Din pământ îmi scot mâinile sugrumate
ca să-ţi mulţumesc pentru tot şi pentru toate.

Îngerul cu rigla şi echerul

Clopotul în tâmplă bate ora trei
vino şi-mi sărută buza castanie
gâtul tras prin copcă, fruntea de holtei
vino şi-mi culege strugurii din vie

să ne facem cobză şi să ne golim
sufletul de zgură, creierul de fleacuri,
moartea să se-acrească jos, în ţântirim,
noi să spargem cepuri, să aşternem paturi

şi de-o fi să vină „ziua ca un fur”
şi să se deschidă dintr-odată cerul
noi să nu ne temem, îngerul mahmur
îşi va scoate trusa, rigla şi echerul

şi ne va întinde pe omătul pur
fără să ne pună nici o întrebare,
vom privi bezmetici roată împrejur
spre portiţa raiului din care

nimeni n-o să iasă pîn’ la ora trei
când în tâmplă bate clopotul iubirii,
când cu două frunze galbene de tei
puse peste coapsa mea şi coapsa ei
vom reface-n taină rostul omenirii.

Livada

Livada mea cu meri şi pruni gravizi
de-atâta ploaie te-ai făcut mireasă
întinsă pe-o cocoaşă mătăsoasă
păzită de trei câini şi doi molizi

din pulpa ta mănânc pe săturate
bacşişul morţii, lacrimi beau, tărie,
cu mâinile sub cap, întins pe spate
ca bunul Lazăr condamnat să-nvie

la ora cînd pendulul subteran
îşi schimbă mădularele şi ţipă
când timpul se cocleşte sub cadran
şi îngerul îşi tunde o aripă,

livadă milostivă, dacă vrei
îngroapă-mă sub tine doar o vară
să dorm buştean păscut de câţiva miei
şi-un măr frumos din tâmplă să-mi răsară.

Romanţa Sulamitei

Fetiţă tuciurie, Sulamita,
în somn domestic mă cuprinzi de coastă
când surâzând îţi scapăr dinamita
din sânul preadivin al dumneavoastră

şi te iubesc la mic dejun pe tavă
sorbindu-ţi ceaiul negru din adidaşi
amestecat cu frunze şi otavă
pe care la-nserat, pe şest, omida-şi

plineşte pofta grea de fluturare
şi ne revarsă raiul peste faţă,
piele de înger creşte-n fiecare ―
cum să o porţi te scoală şi învaţă

fetiţă tuciurie, Sulamita,
ce-n somn domestic mă cuprinzi de coastă
şi surâzând îţi scaperi dinamita
din sânul preadivin al dumneavoastră.

Frumosul cearcăn către care fug

Prin berării ard cărţi de mucegai
doi îngeri beţi contemplă învierea
zorii albesc într-un ocean de ceai
din care-n faguri se prelinge mierea.

ţigare din ţigare sărutînd
fumul lasciv cu izuri de iubită
nenimeni va să vină în curînd
nesomnul răstignit peste orbită

şi rînjetul scripturii de pe rug
şi ţipătul cadavrului din mine
frumosul cearcăn către care fug
frumoasa palmă ce-n căuş mă ţine...

Învierea de tinichea

Toamnă clipocind a must sălbatic
rană-n cer cu ţipătul solemn
vinovat de sine, singuratic
te cufunzi în liniştea de lemn.
Zorii se ridică din linţoliu
învierea-ţi pare tot mai grea
cînd pe umăr se coboară-n doliu
heruvimi de plumb şi tinichea.

Iertarea de păcate

— Iertarea de păcate se face numai seara
cînd porţile cetăţii primesc în coapse chei
atunci cînd trubadurul, ca melcul, cu ghitara
coboară lin pe frunza bărboşilor orfei

— Atunci cînd printre sînii fetiţelor de şcoală
omizi în crisalidă lovesc cu insomnii
şi-auzi cum dintr-odată se sinucide-o yală
şi vezi cum colţi de tigru sticlesc pe sonerii

— Şi-n mînecile nopţii stau vipere palmate
cu ţeava limbii pusă docil pe parapet
atunci, mon cher, se face iertarea de păcate
rotind pe cerul gurii un psalm, cît mai discret.

Descînt

Vino dragă,
vino dragă să te mîngîi
peste umeri, peste şolduri
şi de mine să te mîntui
şi de toate să te mîntui.
Vino dragă mai aproape
intră-n mine ca-ntr-un rîu
zdrenţuit şi fără ape
mai aproape, mai aproape
ochii tăi în trup să-mi sape
gropi adînci
şi-n gropi să-ngroape
mînzul dulcelui desfrîu.

Melancolia (II)

Pădure irosindu-se spre cer
pîrtie-n noi trecînd peste Golgota
seminţele în noaptea asta pier
şi Dumnezeu nu-şi mai găseşte grota

îngeri buimaci cu traistele pe şold
trag aerul cu aripile-n casă
statui căzute-n cearcănul involt
din pîntecele propriu vor să iasă
.................................................

Un cîrd de muşte oploşite-n vin!
Pe degete, rubinuri şi smaralde —
bătrîne,-o duşcă de păcat închin
pentru acest poem cu sfîrcuri calde.

Melancolia (III)

Odaia paşte adieri de jar
miroase-a tei zadarnic şi-n zadar
miroase-a lume pîrguită-n must
şi-a nor pribeag sub cearcănul îngust
şi încă-n şerpuirea unei chei
miroase-a irosire de femei
cînd Răstignitul bate-n fruntea mea
cuiul de foc acum şi pururea.

Melancolia (IV)

Mamă cu nurii de ceară
iubită cu cearcăne roşii
daţi-mi pe suflet povară
cît pot duce-n somn păcătoşii:

cravată din piatră de moară
şi albi trandafiri la călcîie
cărare de spini subţioară
pustie în veci să rămîie

şi vulturi închişi în orbite
săpînd orologii de sare
din care, la ceasuri oprite,
un ştreang, fără ochi, să coboare.

Cantilenă

— Ca o urnă mi se face dor de ea
ca o primăvară pe rug
ca o gură sfinţită să bea 
ambrozia de sub crug

— Ca o toamnă ce se sinucide încet
ca un înger implorînd bacşiş
ca un oareşcare poet
existînd pe furiş

— Doamne, cît de dor mi-e de ea
latră sîngele-n inimi străine
plictisită-i cenuşa din mine
şi-i prea jos ca să poată cădea.

Sufletul dimprejur

Ce rană albă îmi lăsă pe creier
Urletul scos la moartea unui greier
De paserile triste dimprejur.
Eram tîlhar şi iudă şi sperjur
Eram un hoit sătul de tot ce-i viu
Muream devreme şi-nviam tîrziu
Mă răsuceam cu iadul subţiori
În jurul crucii mele de trei ori
Şi inima scuipată din torace
Urca la ceruri pe cărări buimace
Şi rătăcea pîn’ la cîntat de greier.
Frumos vuia pămîntul smuls din creier
Frumos visam că mă întorc acasă
Şi n-aveau vreme carnea să mi-o coasă...

Sărmanul suflet fu muşcat de-o piatră
şi de atunci tot schiaună şi latră.

Regele cu o harfă în mîini

Lui Nichita Stănescu
Lui Leonid Dimov
Lui Nichita Danilov

Regele lumii a venit desculţ,
la ceasul înserării ivindu-se din mare
cînd noi stăteam şi contemplam pe ţărm
frumosul trup al zilei cum dispare.

Părea un şarpe mut şi plictisit
în mîini ţinea o harfă şi o carte
înainta spre noi îndeplinind un rit
izbăvitor de sete, aducător de moarte.

Licheni şi alge îi jucau în plete
fosforescente scoici îi atîrnau pe braţ
în jur plutea o mare, gelatinoasă sete
şi-n cerul gurii noastre creştea un crunt nesaţ.

Strălucitorul monstru avea aripi de sare
prin cearcănele-i roşii nu se zărea nimic,
înainta spre noi parc-ar fi vrut să zboare
dar cerul devenise mult prea mic.

Şi n-am plecat. Pe plajă, ţinîndu-ne de mîini
am aşteptat minunea să se-ntîmple,
Regele lumii scoase din gură două pîini
şi şapte peşti albaştri din iazul de sub tîmple.

Jos, lîngă templul mării am rupt şi am mîncat
lumina-pîine şi lumina-peşte
os nou simţind, schelet transfigurat
sub vechiul trup, sub piele cum ne creşte.

Licheni şi alge ne jucau în plete
fosforescente scoici ne atîrnau pe braţ,
în cerul gurii noastre nu mai era nici sete,
nici foame arzătoare, nici ruşinos nesaţ.

Păream un neam de şerpi fecund şi-ndrăgostit
în mîini ţineam o harfă, fiecare,
şi-naintam de parcă abia ne-am fi trezit
să ne spălăm de somn aripile in mare.

Vis cu Dimov

Cînd te-am visat, Maestre, erai în Herestrău 
mulţime însemnată roia-mprejurul tău. 
Se răzgîiau la tine fătuci şi puradei, 
Cinci militari în termen, locotenenţi vreo trei
Şi patru haimanale ieşite-atunci din iad
Fumînd carpaţi cu filtru din ţigaret nomad.
Eu m-am oprit pe-o bancă ferită, sub un plop
Şi-ţi contemplam chelia prin ochelar miop
Gîndindu-mă: "Ce bine, a înviat Dimov,
O să citesc rondeluri de-acu' pîn'la istov!"
Dar abia prinse gîndul a se urni din loc
Că brusc ţîşni din apă un ditai ceas bondoc
C-un maldăr de inscripţii pictate pe cadran
Sub inimioare arse de fulger median.
O, Doamne, ce minune! Sub pojghiţa de pix
Un ac cu gămălie bătu o sută fix!
"Ptiu, mi-am şoptit în barbă, oi fi orbit cu totul!"
Dar ceasul de o sută de ori deschise botul
Şi-mi arătă limbuţa pe-un sfert cam ruginită.

Atunci făcui, Maestre, o criză de gastrită!

În zori de zi, cînd visul s-a fost de mult curmat
Ti-am auzit stafia cum ronţăia sub pat.
M-am răsucit cu grijă şi-ncet am scos o doagă.
Dar între timp fugise stafia xilofagă.

Goliardă

E trist şi greu fără alcool
e greu şi fără poezie,
dar asta se mai poate scrie
cînd vine frigul de la Pol
tiptil prin noaptea castanie.

Cînd însă TOTUL este GOL
şi urlă cuiele-n sicrie,
cînd zeii oploşiţi în vie
n-au nici un chef să mai învie,
e cît se poate de nasol.
Fără poeţi, fără alcool
ducă-s-ar toate pe pustie!

Barbarii

Barbarii locuiesc deasupra mea
(în mine-i loc doar pentru cai de rasă!)
oh, cît aş vrea, oh, cît de mult aş vrea
să mă preschimb în bestie sfioasă

şi să mă-nfig în tribul lor mîrşav
să muşc din toţi bucată cu bucată
şi să nu las nimic decît un vrav
de linişte barbară congelată.

Trofeul

O, frumoasă, pură Salomee
gleznei tale vreau să mă închin
şoldurilor coapte de pornee,
pîntecului ce n-a fost virgin
ochilor stătuţi ca după zile
de beţie cruntă şi desfrîu
tălpilor cu unduiri tiptile
mirosind a lan pustiu de grîu
braţelor făcute să cuprindă
laolaltă regi şi sfinţi calici
zvîgnetelor tale din burici
şi făpturii tale, şerpuindă
părului crescut de-atît oftat
pîn’la talpa iadului, şi frunţii
care-n paişpe cioburi s-a crăpat
după dorul şi plinirea nunţii.
O, frumoasă, pură Salomee
la picioare lasă-mă sa-ţi cad
şi primeşte azi printre trofee
capul meu eretic şi nomad.

Plagiat

Toamna-mi culeg păcatele de peste an,
le aşez în faţa mea pe birou
le privesc un minut în ochi
(adînc jenat!)
şi le iert…
Apoi aştept să se aştearnă peste lume
frunzele uscate, chiciura
bruma, în sfîrşit
zăpada – acest imaculat ozon al infernului…
Aştept să se-nfiripe crîngul
din amintirile mele rurale,
să mănînc legume şi să urc
Golgota în pas alergător,
să-mi rumenesc pieptul ce va fi cu siguranţă
înjunghiat peste noapte,
să mă preschimb la o sută de grade Celsius
în tînără mumie egipteană.

O, anotimpuri trase la xerox,
viaţă – ce ieftin plagiat!
Revine toamna ca o iubită
pe care iarăşi o am iertat…

Un fel de mărturisire

- Scriu, poate, pentru că nu ştiu să iert
cu altfel de cuvinte decît
acestea, reci şi învăluite;
pentru că nu ştiu să mă rog
decît în blasfeme
de- o neînchipuită laşitate;
pentru că tot ce înşel
iubesc pînă la urmă
nebuneşte;
pentru că nu cunosc decît ritul
îmbălsămării prin cuvinte.

- Scriu pentru că nu pot
să-mi visez coşmarurile
cu ochii închişi.

Cearcăn violet

- Pămîntul a ţipat a înviere,
de sub zăpadă încolţi-vom noi –
cîteva mii de suflete aptere
cu trupurile proaspete şi moi.

- Va ninge zile-n şir, fără oprire,
pămîntul fi-va un Sinai de nea
pe care-n zori de ziuă va călca,
în foc arzînd, neprihănitul Mire.

- Astfel topi-se-vor încet
mumiile de carne şi de oase,
iar sufletele noastre luminoase
vor dispărea-ntr-un cercăn violet.

Cu praştia după îngeri

Fiecare zi cade peste noi ca o
îngenunchiere

prin bălţile sufletului
pleosc – pleosc
cu bîta după peşti aurii

Deasupra, luna trîndavă superb
învăluită în ceţuri

prin tranşeele inimii
vîj – vîj
cu praştia după îngeri.

Descîntec la lună plină

Glonţul adormit în cearcăn
subţiere de mesteacăn
zvon de gureşă zmarandă
fistichie şi levantă
plumb topit la inimioară
noapte de cireaş-amară
toc stingher de domnişoară
domnişoară şi fecioară
pentru cea din urmă seară
subţieri de subţioară
geana-păstrăv se-nfioară
suptă-n lacrimă de ceară
luna-mpăturită-n şapte
cearcăn gol spuzit cu lapte
roşie gala-lactee
peste ţipăt de femeie…

Cel mai trist sărut de adio

I
Unde începe şi unde sfîrşeşte
umbra sufletului meu de pripas?
Cineva azvîrle toată noaptea pietre vii 
în trupul celui mort. Cel mort
se preface numai că mişcă. Dar tace!

Şi încă o dată vă întreb: unde începe şi unde
se sfîrşeşte umbra sufletului meu de pripas?
Nu văd decît două cearcăne împrejur,
două cearcăne albe şi două bălţi nesfîrşit de albastre.
Poate acolo încep şi se sfîrşesc toate,
poate numai încep…

II
Cuvintele se vor mînca între ele
ca nişte cîini turbaţi, iar cele ce vor rămîne
în viaţă vor fi prinse şi lapidate
unul cite unul, fără cruţare.
Numai tăcerea se gudură printer zei,
numai tăcerea şi umbra ei –
sufletul, mi se pare…

III
Dezbrăcat sufletul mi-a ieşit în cale:
ţîţe, umeri şi şolduri pătate,
pe umbra lui se lăfăie tot felul de animale preistorice,
de la dinozauri pînă la om
(umeri şi glezne pătate,
ochi cafenii, pătaţi).
L-am privit o clipă şi ruşinat am intors capul,
dar am văzut că umbra lui nu începe
şi nu sfîrşeşte nicăieri.

Apoi fugind,
zbătîndu-mă în ghearele morţii
am primit cel mai trist sărut de adio.

Scolii

*
Aştepţi în tăcere Cuvîntul
umbra tăcerii
poemul
*
Păsările străbat în noi
ceruri demult
părăsite
*
Pămîntul creşte – 
cerul se tot apropie de noi.
Cu cîtă bucurie îmi zic:
sîntem ultimii oameni 
trăind din miracol.
*
Dumnezeu a lăsat
pentru a opta zi
oftatul
*
Poate că nu sînt decît umbra
verticală a unei păsări crucificate – 
prin umerii mei scobesc
atîtea aripi şi atîtea cuie!
*
Dă-mi, Doamne, să gust numai
din trupul şi sîngle tău
şi-ţi voi da să te saturi
cu trupul şi sîngle meu
*
Dă-mi, Doamne, măcar
un singur ceas din moartea ta
şi-ţi dau întreg cuprinsul
vieţii mele.

Moartea şi baobabii

Cresc şi poeziile astea în somn
ca frunzele primăvara pe copaci,
de multe ori nici nu apuc să le visez
(dacă nici nu s-ar scrie ar fi şi mai bine!)

Mă tot întreb cine le ascultă,
cine le citeşte, cine le miroase,
cine le pipăie – 
bum! bum! bum!
moartea, sigur, cine altcineva!?

Drăguţa de ea, dacă n-aş fi sigur
că va veni odată şi odată
să mă citească integral
oare credeţi că m-aş mai chinui
să-mi dezgrop în fiecare noapte
cu lună plină
baobabii din creier!?

Balada zilei de luni

Nici o minune-n tîrgul aţipit
pe dealul sur de la-nceputul lumii,
dacă e luni miroase-a lîncezit
torcînd la părul blond al săptămînii

dacă e luni comerţul stă închis
şi cumperi pîine de la frizerie
în urma unui tragic compromis
care milenii încă o să ţie

dacă e luni am barbă şi nu ies
de sub cearşaf nici să mă pici cu ceară,
melancoliile-mi dau ghies
şi gîndurile negre mă-mpresoară

dacă e luni mă sinucid un pic
cu lacrimile tale de cucută,
sub şoldurile tale de-arseníc
dacă e luni visez o fată slută

care mă înveleşte-n giulgiu (sic!)
şi pofticioasă buzele-mi sărută;
dacă e luni, prietene, îţi zic
cu resemnare: e o zi pierdută.

Balada zilei de marţi

Marţea mă scol ca după înviere,
din coasta Evei cresc cu semeţie
şi gîlgîi zorii tineri din ciubere.
Neprihănită zi pentru orgie

în care totul curge heraclitic ―
pînă şi apa caldă din şofouri ―
ca sîngele de jertfă din Levític
pompat cu hidroforul peste nouri.

Marţea mă tund şi-mi pun cămaşă-n dungi,
pirogravez trotuarul alb cu pasul
şi mîinile din cot îmi cresc mai lungi: 
ce-aduce clipa înmulţeşte ceasul.

Poştaşul face cuib sub uşa mea
cu saci de pescăruşi lăsaţi la vatră,
poemul iese proaspăt din cişmea
şi javra dimprejur nu mă mai latră.

Iubita m-a lăsat (Dieu merci)
şi sărbătoarea poate să înceapă
legîndu-ne de gît fundiţe gri
şi lacrimile îndoind cu apă

singur fac chef, doar eu şi Dumnezeu,
pe-acoperişul destupat anume
să putem trece, vertical, mereu
din lume către cer, din cer spre lume.

O, zi liturgică, a opta zi
a săptămînii postdiluviene,
cu pomi în floare orice timp ar fi
(caniculă, îngheţ, brumar, troiene)

lungeşte-te măcar cu un minut,
pe frunte lasă-ţi copy right-ul care
mă va menţine-n viaţă doar atît
cît să ajung la marţea viitoare.

Balada zilei de miercuri

Bună dimineaţa, tristă dimineaţă,
cu ploaie şi vînt la mic dejun
cu strigoi abia despăturiţi din ceaţă
cu pieţari în strai de Moş Crăciun.

Bună dimineaţa strig îngerilor gării
legaţi de felinar cu tricolor
bună dimineaţa, stea a iertării
din care păcătoşii la braţ cobor.

Fruntea mi-o deschid şi trag oblonul
peste cărţile de care-s sastisit,
smulg din tîmpla stîngă telefonul
şi pe buze scapăr ultimul chibrit.

Mă înfrupt apoi, tiptil, la hanul fecioarei
ca un tînăr paşă ― nu dau socoteală,
bună dimineaţa spun oraşului care-i
prins de-o trecătoare sfială.

În sicriul vertical din sticlă mată
ceaiul mă spală şi-mi alungă greaţa,
va veni o dată ca niciodată
cînd voi spune doar nopţii, simplu, bună dimineaţa.


 

Balada zilei de joi

Malurile Senei trec prin mine,
joia dulce parcă-i azi sărată,
căci în salopete-crinoline
trandafirul nopţii se încioată.

Navetist din naştere spre moarte
scriu pe şine tandre, azi, poemul
cu seminţe dulci de oase sparte
cu fetiţe calde, „La boemul”.

Altfel viaţa doarme plictisită
într-un spin de trandafir uscat
pînă cînd, băiete, n-ai muşcat
sînul drept umplut cu dinamită.

Tinere cu fruntea fără rid,
fulgerul care-a trecut prin tine
pe tăcute te-a lăsat gravid
pe tăcute ţi-a intrat în vine

şi acum te gîdilă puţin
aşteptînd profeticele moaşe.
Joia sînt un rege clandestin
cotropit de nostalgii incaşe.
 

Balada zilei de vineri

Am obosit. E seară pretutindeni,
de-atîtea lupte braţele s-au rupt,
de-atîtea-nfrîngeri fruntea mi-e pătată,
cu spini o spăl şi sînge, ne’ntrerupt.

Sătul de bîlci vînd pielea de pe scuturi,
mi-e dor de singuraticul bîrlog
în care frunzele mi-s aşternuturi
cu miros încă viu de inorog.

Mi-e dor de Tine cum mi-e dor de mine
cel necuprins în braţele nicicui,
adio făcătorilor de bine,
din seara asta sprînzur viaţa-n cui,

capitulez şi, dacă vreţi, tovarăşi,
din ţeasta mea şampanie să beţi,
mînă pe spadă n-o voi pune iarăşi.
Am obosit. (Sînt totuşi dimineţi!)


 

Balada zilei de sîmbătă

Sîmbăta îngraş iluzii
cu trei îngeri castanii
amiros cireaşa buzii
dumneavoastră, precum ştii.

Sînt, pe rînd, ponei de curse
şi hamal de-nchiriat
rod zăbala Marii Urse
care-n plopi s-a agăţat

şi mă scurg prin robinete
ca un vin de iasomii
ce pe loc o să te-mbete
şi-n hamacul meu să vii

domnişoară cu lungi plete
şi desuuri fără rost ―
azi e sîmbătă, mi-e sete
şi de tine nu ţin post.

Balada zilei de duminică

Mi-e dor de o duminică pierdută
cu muezini, bacante şi vin vechi
cu fragede zvîcniri de alăută
şi cu ţambal împăturit în zeghi

cu clopote-n biserici care suie
direct în cer profanele porunci
cu mititei calici bătuţi în cuie
şi varză creaţă mirosind a şunci

mi-e dor de o duminică uitată
în capitală de judeţ moldav
cu acadele, băţ înfipt în vată
şi covrigei rostogoliţi prin praf

cu taţi alcoolici, mame disperate
cu fii crescuţi în marş de pionier
cu şepci, insigne, şnururi şi cravate
ce-agonizează în elan apter.

Mi-e dor de prima zi a săptămînii 
ca de secunda-n care m-am născut
ca de-o iubită ce-şi dezumflă sînii
luîndu-şi viaţa iar de la-nceput.
 

Ucis din dragoste

În noaptea asta, ultima din an,
dă-mi voie să mă urc în turnul gării
şi ca un mare semn al exclamării
să mă rotesc patetic pe cadran.

Cînd trenul beat va adormi pe şine
iar controlorii nu-l vor mai păzi
îngerul gării, ţeapăn ca un I,
va luneca, prin ploaie, pîn’ la mine,

Mă va lua de mînă şi precis
la ora zero îmi va da o palmă.
Eu voi cădea pe caldarîm, ucis
din dragoste, în zăpezirea calmă.

Ninsori

Ninge în ţara unde s-a născut
Fiul Mariei, fără de-nceput
Ninge cu soare, ninge cu smochini,
Ninge cu stele şi cununi de spini
Ninge cu şoapte, ninge răspicat
Ninge zglobiu şi ninge supărat
Ninge cu acadele şi fistic
Cu sîngele lui Dumnezeu, un pic,
Ninge domol prin aerul lehuz
Şi ninge cu explozii de obuz,
Ninge ca-n sînul bun al lui Avram
Ninge cu scrîşnet, ninge diafan
Ninge albastru, ca un cer topit
Ninge cu lacrimi de meteorit
Ninge cu scutece fără păcat
Şi cu piroane de crucificat.
Ninge la răsărit şi la apus
Ninge taboric, ninge cu Isus. 

Ploi

Pouă de ani, de luni, de săptămîni
Plouă cu micşunele şi aluni
Cu vorbe goale plouă, cu minciuni
Plouă plictisitor şi în zadar
Plouă cu sfinţi de puf în calendar
Şi cu biserici înecate-n var.
Plouă normand din cerul sfredelit
Cu douăzeci de lame de cuţit
Plouă în părul tău decoafat
Cu-acid clorhidric, plouă cu fosfat
Cu apă chioară şi terebentină
Cu suc de mere, fanta şi benzină
Cu nostalgii, tertipuri, mascarade
Cu nazuri, balamucuri în cascade,
Plouă în somn şi plouă pe trezie
Din uger plouă lapte-n farfurie
Din ochi cu lacrimi plouă, fecioreşti
Şi din burlane plouă ceai în ceşti
Din ploaie creşti, în ploaie te topeşti.
Plouă cu tină, plouă cu noroi
Cu stropi de ploaie îmbrăcaţi şi goi
Plouă cu noi, cu ei, cu voi
Pînă la Judecata de apoi.

S-a dus amorul şi nu-mi pare rău

(romanţă)

S-a dus amorul ― şi nu-mi pare rău ―
ca trenul mut pe linia ferată,
de m-aş mai naşte, mîine, înc-o dată
n-aş mai iubi fetiţe de liceu.

N-aş mai iubi decît femei de lume
cu cearcăne tăiate în obraz
femei pierdute şi femei nebune
care trăiesc doar ziua cea de azi.

N-aş mai iubi decît urîte, şchioape,
balcîze triste, gratis, ca la bîlci,
studente cocoşate şi mioape
cu nasul mic şi degete prea lungi.

Dacă m-aş naşte, mîine, înc-o dată
la schit m-aş duce, bune Dumnezeu,
decît să mai iubesc fără socoată 
fetiţe cuvioase de liceu.

Pe un peron de gară slută

(romanţă)

Pe un peron de gară slută
te-am aşteptat un an să vii
trecut-au trenuri peste sută
vagoanele trecut-au, mii.

Cu tălpile-am săpat cărare
adîncă prin cimentul mut
şi-n sălile de aşteptare
patul pribeag l-am aşternut.

De-un an de cînd mă arzi pe jar
cu ochii tăi de ametist,
sînt cel mai punctual acar
şi cel mai tragic navetist.

Dacă vreodată ai să treci
prin gara asta tricoloră
mă vei găsi la orice oră
croind trotuare şi poteci.

Pe un peron din gara slută
încă te-aştept chiar de nu vii,
vor fi trecut trenuri o sută
dar toate triste şi pustii.

Şi de-or mai trece încă sute
eu tot aici am să rămîn,
stăpînul nopţilor pierdute
şi-al zorilor pe veci stăpîn.

Play back

Amintirile sînt trandafiri de plastic
aruncaţi la groapa comună,
din ce copilărie cu cravate de pionier, insigne
şi ninsori estivale
cad peste mine cranii albe de privighetori?
Am fost cîndva un erou al vremurilor mele
un mare pişicher cu aripi perfecte
un campion al despărţirilor de mine însumi
un marcator de goluri superbe în propria poartă.

Astăzi amintirile ies din sertare
curgînd peste obrazul mut ca un rîu fără matcă:
prima rază de soare topită într-un surîs de landou,
prima silabă închinată toamnei,
primul dangăt de clopot anunţînd bucurie,
primul pas decis făcut în gol,
pantalonii scurţi din catifea verde,
cascheta în carouri, de fals jucător de cricket,
şi prima scrisoare inventată literă cu literă
cuvînt cu cuvînt
după un înec eşuat.

O lume de aur şi diamant se risipea în ochii  neîncăpători
implorîndu-mă s-o iau şi s-o duc cu mine, oriunde,
ca pe o arcă salvată dintr-un minipotop,
o lume de aur şi diamant
născută a doua oară, pe furiş, din nimicul dragostei mele.

Oraşul plin de ploaie şi turişti

(romanţă normandă)

Oraşul plin de ploaie şi turişti
se clatină superb pe ţărmul mării
ca un mamut de lemn cu ochii trişti
crescut din cearcănele înserării.

Aici, pe ţărm, te-am cunoscut, mai ştii?,
pierdută-n contemplarea Nopţii Albe
cînd turmele de japonezi zglobii
ieşeau din limuzine să se scalde.

Aici ţi-am spus că-i şapte făr-un sfert
şi că pămîntu-ncepe să se-ncline
primejdios, fetiţo, pentru mine,
văzîndu-ţi ochiul verde şi expert.

Apoi m-am aruncat în valul moale,
mi-am pus pe umeri alge şi meduze,
în timp ce tu, cu-aplombul unei Muze,
te risipeai în simfonii astrale.

Viori şi harfe ne cîntau din lună
îngeri albaştri coborau spre noi
cu flaute de ametist în mînă
cu ţitere,-alăute şi cimpoi.

Oraşul dispăruse lin în noapte
de-atîta ploaie scîrţîind tehui,
noi palpitam ca două inimi coapte
şi aşteptam apelul nimănui.

Apoi ţi-am arătat o scoică, una
în care ne-am înşurubat tiptil
şi am plecat în larg, vîslind cu luna,
să cerem caşaloţilor azil.

Duminica lui Arcimboldo

Clopote-n aer se-întîlnesc şi parcă
Tot cerul e un înger întrupat,
Lin bateria verii se încarcă
Iar noi ne sărutăm fără păcat.

Duminică din cap pînă-n picioare,
Cu fete triste sus, pe eşafod,
Citindu-şi moartea ce va fi-n ziare,
Jelite doar de vreun amant schilod.

Sublimul şi grotescul îşi dau mîna
Deasupra urbei noastre cît un ou,
Cînd dimineaţa brusc răsare luna

Cu cearcăne de tragic bibelou
Iar fetele cu ochii mari, cît pruna,
Ademenesc tramvaiele-n depou.

Sonetul anilor boemi

Răcoros, oraşul mă cuprinde-n braţe
Ca o absolventă de liceu stil vechi,
Brusc îmi creşte barba, mi-am lăsat mustaţă
Şi cercei îmi spînzur, vergini, din urechi.

Mă apasă doruri felurite foarte
De pe banca şcolii, cînd eram boem,
Cînd mîncam pe pîine dragoste şi moarte
Şi fiece clipă devenea poem.

Anii se topiră, iute, ca păcatul
Pus la mucezeală într-un suflet prost
Hai, veniţi prieteni, s-a întors băiatul,

A umblat aiurea şi cam fără rost.
Fetelor, fiţi gata, pregătiţi oftatul
Pentru cel ce este, pentru cel ce-a fost.

Sonet de despărţire

Am să te părăsesc c-un „bună seara”
Normal şi simplu, ca de obicei,
Îmi voi aprinde tacticos ţigara
Şi-ţi voi lăsa şiragul meu de chei.

Tu ai să-mi strîngi tot trupul ca o sîrmă
Ghimpată, tandră, roată împrejur,
Dar eu, cette fois, n-am să mă uit în urmă
Şi am să plec spunîndu-ţi iar Bonjour.

Din glasul meu vei înţelege iute 
Că primul tom s-a încheiat aici: 
Vei spune, poate, vrute şi nevrute

Mă vei pîrî la neamuri, la amici,
Pînă cînd totul se va face sloi
Şi-ai să te consolezi cu tomul doi.

Circe la Rouen

În oraşul de pe malul Senei
Locuiesc de două mii de ani,
Chiriaş în faldurile trenei
Unei dame blonde, fără bani.

Toată ziua scriu bilete mării
De amor, de ducă, de pustiu
Şi aştept ca ştreangul înserării
Să-mi vîneze sufletul zurliu.

Dar aştept degeaba, tot decorul
Va rămîne pururi neschimbat:
Duş plăcut, închis odinatorul,

Cuibăritul viermelui în pat,
Somnul strecurat cu binişorul
De un înger chel şi tatuat.
 

Balconul

Subţirică trece moartea prin cetate
Cu pantofi de ceară, strînsă-n crinolină
Cetăţenii urbei rîd şi îşi dau coate,
Apoi cad ca snopii smulşi din rădăcină.

Să tot stai la soare şi să-ţi scalzi privirea
Din balcon de fontă, prins ca într-un cleşte,
Să vezi paţachina cum îşi ţine firea
Şi meticuloasă mi ţi-i căsăpeşte.

Urcă, soră moarte, treci şi pe la mine
Te aştept cu fragă, must şi calvados,
De trei ani îţi caut urma prin mulţime

Şi acum, că-n urbe iarăşi te-ai întors
Vreau s-o facem lată; iar în zori pe şine
Să-mi aşterni cu grijă trupul cel frumos.

Fată frumoasă

Fată frumoasă din vagonul doi,
De eşti vreo navetistă, nu se cade,
Ai ochii migdalaţi şi păr vîlvoi,
Miroşi a cer albastru din Ciclade.

Te uiţi la mine fără să mă vezi,
Privirile ţi-s reci ca două şine
Pe care nici un biet marfar nu vine,
Priviri de melancolic huhurez.

Stai beată lîngă geamul care-ţi duce
Chipul absent în noaptea resemnată
Şi-ţi faci doar la răstimpuri cîte-o cruce.

Bilet nu ai, nici bani, frumoasă fată,
Dar parc-ai fi nevasta unui duce
În lumea proletară eşuată.

Phaidros barbar

Noapte de vară roasă calm de molii,
Cînd mă prefac, iubito,-n vîrcolac
Şi îţi trimit la întîmplare solii
Cu mătrăgună albă să te-mpac.

Dar tu arunci cu sînii după iepuri
Şi părul ţi-l întinzi ca o potecă
Pe care ard şiraguri lungi de becuri
Multicolore, ca-ntr-o discotecă.

În zori abia adormi sub un platan
Cu frunzele uscate-n mahalale,
Platanul grec sub care an de an

Phaidros bea Murfatlar de vorbe goale 
Şi plin de vervă, ca un licean,
Vomită peste tandrele cigale.

Amorul sacru şi amor profan

A existat o toamnă cînd iubeam
Şi-o iarnă chiar, puţin după aceea,
Cînd în oglinda fiecărui geam
O contemplam pe blonda Salomeea.

La gît purtam fular din părul ei,
Mă îmbrăcam în umbra pielii sale
Şi mă-nchinam la ruşinaţii zei
Să-mi fac din osul ei armuri şi zale.

Trist cavaler cîntînd la o flaşnetă
Prin troleibuze bete şi tramvaie,
Amorezat de coama ta bălaie

Ce dimineaţa devenea brunetă,
Mă perpeleam pe-un paradis de paie
Şi te mîncam, iubito, în omletă.

Sonet sacrificial

Te-am visat pe un vapor ciudat
Cum plecai către Hiperboreea,
Te-ncurcaseşi cu un alt bărbat
Care-şi părăsise-n port femeia

Şi cu un cuţit de şapte coţi
Spinteca în stînga şi în dreapta:
Haimanale, curve, mateloţi
Fără să-şi mărturisească fapta.

Scalpurile lor ţi le-aducea
Şi ţi le-nchina ca pe-o ofrandă,
Apoi plin de sînge-ţi săruta

Fruntea minunată de Smarandă.
M-am trezit. Iar lîngă pulpa ta
Mirosea cearceaful a lavandă.

Sonet moldav

Mă-ntorc în fiecare an în Nordul bun
Cu fete sănătoase şi biserici
În care fierb, ca-ntr-un imens ceaun,
Babe cuminţi şi preoţi cadaverici.

Aici, în fine, pot găsi mărar
Şi telemea, şi mici, şi Topîrceanu,
Chiar dacă peisajul e bizar,
Chiar dacă e bizar şi cetăţeanu’.

Închid un ochi şi mă prefac şi eu
Căzut din lună la etajul şapte,
În perimetrul tîrgului plebeu

Unde iaurtul mai miroase-a lapte
Şi unde vechi colege de liceu
mă sfredelesc cu burţile lor coapte.

Samizdat

Tu ai vrea copii, iar eu sonete
Îţi tot scriu de zece ani şi-un pic,
Vrei soluţii trainice, concrete,
Eu, din contră, nu ofer nimic

Care să-ţi convină şi să-ţi fie
O secundă, un minut pe plac:
Beau sirop şi mîzgălesc hîrtie,
Frec manganul, răsucesc tabac.

Şi din cînd în cînd, la vremuri grele,
Scot cîte-un volum de poezele,
Precum cel de faţă,-un samizdat

Ce va fi urgent depozitat
În garajul editurii mele,
Unde un nebun s-a spînzurat.

Marfar pe patru şine

Aştept un tren ce n-a plecat defel
De nicăieri, nicicînd, din nici o gară
Doar noi, craii reginei Enigel,
Îi detectăm prezenţa tutelară

Şi-ncolonaţi pe garduri, indiscreţi,
Fumînd havane groase, de tot hazul,
Sub patrafirul vreunei dimineţi
Ne facem cruce şi schimbăm macazul.

Atunci din trenul beat, pe patru şine,
Coboară fel de fel de orătănii,
Reptile, patrupede şi jivine

Iar după toate Zeul Noe vine
Înconjurat de stoluri de gîngănii
Şi-mpăturit în miere de albine.

O bibliotecă fragedă de nuc

Visez o bibliotecă normală, fără cărţi
Cu rafturi înfrunzite-n zorii zilei,
Sub care să te rogi, apoi să ierţi
Păcatele şi pletele Dalilei.

O bibliotecă fragedă de nuc
Cu mii de cuiburi, vietăţi mărunte,
La umbra ei să vieţuieşti năuc
Lovit de fericire, cu barda, drept în frunte.

Iar fauna sălbaticilor culţi
Ce-şi plimbă insomnia prin infolii,
Atît de plicticoşi şi-atît de mulţi,

Lasă-i să se-nchircească în fotolii
Fără să-i tragi de bărbi ori să-i insulţi:
Pîn’ la potop vor fi mîncaţi de molii.

Sonetul clipelor pierdute

Lui Adi

Prietene, prin existenţa plată
Un rost cerşim, un minim adevăr,
Nu l-ai găsit? E primăvară, iată,
Din trup îţi cresc mlădiţe în răspăr

Şi se-mpletesc în crînguri peste tine
Cu frăgezimea unui rai nebun,
Prietene, simţi ferigi moi în vine
Şi-n inimă bubuituri de tun?

Îţi dăruiesc acest poem în care
Nici o silabă nu-şi găseşte rost
Decît scrîşnită cu înfrigurare,

Poemul dimineţilor ce-au fost
Şi-al clipelor pierdute necesare
În locul unui Adevăr anost.

Nostalgii

Mi-e dor, în fiecare zi mi-e dor,
De anii beţi cînd fluturam pe holuri
Cămaşa ruptă şi pluteam uşor
Ca o nălucă vie peste nouri,

Cînd îl citeam pe Crainic pe ascuns
În biblioteca tristă şi-ngheţată,
Fumam Carpaţi şi eram zero tuns,
Şi nu rîdeam de-al naibii niciodată.

Mi-e dor de anii Bestiei trăiţi
În scorburi laolaltă cu şacalii,
De lapte praf, de frig, de biscuiţi

Pe care-n fălci ni-i mestecau muscalii.
Toate s-au dus şi-n urmă au rămas
Şacalii blînzi, muscalii de pripas.