„Între Steinhardt şi domnul Goe”

Dacă Nicolae Steinhardt s-ar fi convertit la catolicism, ar figura acum printre sfinţii secolului XX, îmi spunea Cristian Bădiliţă în urmă cu vreo trei ani, când, împreună cu patru colaboratori, pregătea o Serie dedicată celui devenit monahul Nicolae Delarohia. De atunci, au fost tipărite   „Cuvinte de credinţă”, „Eseuri despre iudaism”, „Primejdia mărturisirii” şi urmează „Articole burgheze”.
Mi-aş fi dorit să fi apucat să aud măcar una dintre predicile părintelui Nicolae la Mânăstirea Rohia şi să privesc feţele mirenilor. Pentru că avea cuvinte de credinţă deopotrivă pentru analfabeţi şi intelectuali de rasă. Amesteca cu har dumnezeiesc pasaje neotestamentare cu referiri la Eugen Ionescu, Eliade, Huysmans sau Bergson. Un portret savuros al lui Steinhardt în tinereţe i-l face Toader Paleologu în prefaţa la „Eseuri despre iudaism". Un Steinhardt jovial, de o inteligenţă sclipitoare, conservator şi monarhist. Toader mai are şi o frumoasă decriptare a îndemnului pe care Oscar, tatăl pe atunci al evreului Nicolae, i-l adresează la arestarea din ianuarie 1960, arestare provocatăde refuzul lui Steinhardt de a fi martor al acuzării în procesul Noica - Pillat: „Vezi să nu mă faci de râs, să nu fii jidan fricos şi să nu te caci în pantaloni!”.
„Articolele burgheze" va cuprinde scrierile publicate de Nicolae Steinhardt în revistele interbelice între 1936 şi 1947, iar „Primejdia mărturisirii" - convorbirile cu Ioan Pintea -, apare şi cu o serie de fotografii inedite.

- De ce era nevoie de o nouă Serie dedicată celui care nu a fost „jidan fricos" şi a devenit după botezul din închisoare „monahul Nicolae Delarohia"?

- Proiectul unei Serii ştiinţifice N. Steinhardt s-a conturat în mintea mea la începutul anului 2004, când, la propunerea unui editor francez, aveam de gând să mă apuc de o monografie spirituală a monahului de la Rohia, în genul monografiilor scrise de Berdiaev. Am recitit cât şi cum se publicase până atunci din Steinhardt şi, foarte repede, am realizat că o asemenea întreprindere era din start sortită eşecului, întrucât volumele care împânziseră piaţă românească după 1990 nu puteau fi folosite. Steinhardt a fost publicat cu bune intenţii, fireşte, dar fără prea multă rigoare ştiinţifică. Cele mai mari probleme le prezintă tocmai best seller-urile, incluse şi în programele şcolare, Dăruind vei dobândi şi celebrul Jurnal al fericirii. Ca să nu mă repet, iată ce scriam în proiectul pe care l-am redactat în iulie 2004, când deja luasem decizia publicării acestei Serii la Humanitas: „Prima versiune a Jurnalului fericirii, nedefinitivată, a fost confiscată în 1972. Trei ani mai târziu, la intervenţia preşedintelui Uniunii Scriitorilor, Securitatea îi returnează autorului manuscrisul. Steinhardt se angajează să nu-l difuzeze nici în ţară, nici în străinătate. În a doua jumătate a anilor 80 însă, în ciuda respectării convenţiei, Securitatea reconfiscă Jurnalul, singura copie existentă (JF1). Disperat, Steinhardt redactează din memorie o a doua versiune, mai lungă decât prima cu aprox. 160 pagini (JF2). După câţiva ani, Securitatea îi returnează JF1. Steinhardt însă nu doreşte să renunţe la niciuna din cele două versiuni, pe care le consideră „versiuni-surori". În plus, el trimite o a treia versiune, uşor diferită, la Paris, lui Virgil Ierunca, pentru a fi citită la Europa liberă (JF3). Întrucât nu diferă prea mult de JF1, e mai corect să vorbim de recensiune. Cert este că autorul i-a încredinţat lui Virgil Ciomoş două plicuri sigilate conţinând, primul, versiunea JF1, al doilea, versiunea JF2, cu rugămintea „de a le publica pe amândouă atunci când se va putea". La ora actuală, Jurnalul fericirii circulă şi este studiat în licee şi universităţi numai în versiunea JF1, slab editată şi aceasta (fără note suficiente şi fără indici, fără explicarea strategiei de publicare etc.). Corect şi necesar este să se publice ambele versiuni, acceptate ca opere depline de autor. Dăruind vei dobândi: cartea pregătită de Steinhardt pentru tipar se numeşte, în realitate, Cuvinte de credinţă, întrucât conţine o serie de predici rostite la Mânăstirea Rohia. Cartea a apărut imediat după 1989 cu sumarul complet schimbat şi sub un alt titlu, la Oradea. Ioan Pintea a republicat ulterior volumul neţinând cont de dactilograma încrediţată de Steinhardt şi adăugând texte care nu au nimic de-a face cu volumul iniţial."

- Coordonezi o echipă printre ai cărei membri se numără şi ucenicul lui Steinhardt. Cum v-aţi împărţit munca?

- Înainte de a alcătui echipa de lucru am discutat proiectul cu episcopul Argeşului şi Muscelului, Calinic. A fost entuziasmat şi mi-a promis imediat sprijin financiar, cum s-a şi întâmplat. Apoi l-am contactat pe Ioan Pintea, posesorul dactilogramelor şi al câtorva manuscrise, care mi-a răspuns la fel de entuziast. Am venit special de la Rouen la Bucureşti pentru a avea o discuţie cu întregul grup, în care am cooptat-o ulterior şi pe Viorica Nişcov, pe care am rugat-o să caute în colecţiile Bibliotecii Academiei toate textele publicate de Steinhardt în presa interbelică. Viorica Nişcov a lucrat cu spor, impecabil, alcătuind un volum de trei sute de pagini. Am numit acest volum Articole burgheze, dat fiind că multe din texte au apărut în efemera, dar suculenta Revistă burgheză. În fine, cu Virgil Ciomoş am avut o lungă şi foarte utilă conversaţie despre soarta Jurnalului fericirii, dat fiind că lui i s-au încredinţat cele două versiuni ale acestei capodopere. Cu el am hotărât să refacem ediţia Jurnalului... în mod ştiinţific, plecând de la versiunile întocmite de Steinhardt.

- Ai publicat la Polirom, la Curtea veche... De ce ai propus seria Editurii Humanitas?

- Din masochism, dar şi din raţiuni de coerenţă culturală. Această editură pentru mine personal înseamnă aroganţă, vanitate şi semiprofesionalism. Dar m-am sfătuit cu Alexandru Paleologu, fără îndoială cel mai bun prieten al lui Steinhardt, şi am ajuns la concluzia că locul Scrierilor acestuia se află alături de Seriile Noica, Eliade, Cioran, aşadar la Humanitas. Am avut o întâlnire în biroul lui Gabriel Liiceanu, unde i-am invitat pe toţi colaboratorii mei, alături de patronul proiectului, episcopul Calinic. Treaba noastră ştiinţifică a mers ca pe roate. Eu am alcătuit şi trimis un dosar cu toate chestiunile de editare, am fixat personal grila fiecărui volum şi am revăzut pagină de pagină, am căutat prefaţatori, am stabilit titlurile. Primejdia mărturisirii era o capodoperă ratată. Cred că acum, în noua versiune, e o capodoperă împlinită. Nu regret că mi-am petrecut două săptămâni retuşând, reformulând sau eliminând. Ioan Pintea s-a arătat un colaborator asiduu şi foarte „ascultător".

- Mi-a plăcut frumoasa prefaţă a lui Toader Paleologu la „Studiile despre iudaism"...

- Volumul „Studii despre iudaism" a fost gândit în ediţie bilingvă. Steinhardt şi Neumann scriseseră textele direct în franceză. De aceea i-am şi cerut lui Toader Paleologu Prefaţa în franceză. Editura a forţat nota, din „raţiuni economice", şi a scos deocamdată doar traducerea românească. Sper să iasă şi volumul original, în franceză, altfel rămânem la stadiul de erzaţ. Au fost discuţii care mie mi-au mâncat timpul şi în legătură cu volumul de predici Cuvinte de credinţă, apărut până acum sub titlul, inventat de Ioan Pintea, Dăruind vei dobândi. În dosarele păstrate de Ioan Pintea am găsit multe schiţe preliminare ale predicilor, o mană cerească pentru un editor. Dar Humanitas n-a priceput şi a refuzat să publice acest dosar în integralitate, invocând costul prea mare al tiparului. Înţelegeam un asemenea argument dacă venea din partea unui editor simplu bişniţar, dar Humanitas are pretenţii de elitism cultural, vezi Doamne!

- Să înţeleg că ai avut ceva piedici...

- Numai piedici. Trebuie s-o spun pe şleau (a câta oară?). România e ţara pierderii timpului, a enervărilor permanente, pentru că nu se lucrează decât cu neprofesionişti. Ne place, nu ne place, ăsta-i adevărul. E ca un blestem: nimic nu poate ieşi bine din prima sau civilizat. Piedicile au venit mai întâi din partea atotştiutorilor de la Rohia, apoi din partea „usturoi nemâncaţilor" de la Humanitas. Volumele trebuiau să apară încă din primăvara lui 2005. Liiceanu e previzibil. După ce am muncit luni de zile pe brânci la acest proiect (pentru care personal am refuzat să fiu plătit de episcopul Calinic) „instanţa morală a naţiei" de la Humanitas şi l-a apropriat fără scrupule. Pe coperta a IV-a a Seriei trebuia să apară numele finanţatorului şi al coordonatorilor: eu, Pintea şi episcopul Calinic. Numele respective apar undeva, la rubrica Mulţumiri ("au fost şi ei pe-acolo"!). E ca şi cum editura Polirom ar publica Septuaginta cu numele Franciscăi Băltăceanu, al Monicăi Broşteanu şi al meu, coordonatorii ediţiei, la rubrica Mulţumiri din coada Introducerilor. Asta, după mesajele „de amor" pe care Liiceanu mi le trimisese în 2004, pentru a-i ceda lui ediţia şi nu altei edituri. Bine, România musteşte de uzurpatori neobrăzaţi, voi scrie la un moment dat o broşură despre subiect, care mi se pare esenţial pentru definirea speciei „român".

- De ce ţi-ai dat acordul pentru publicare în aceste condiţii?

- Mi-am dat in extremis acordul pentru publicarea ediţiei mele din două motive: din iubirea fără margini pe care i-o port fratelui Nicolae şi ca să nu batjocoresc munca grupului pe care l-am alcătuit cu trudă şi consum de timp. Nu-mi puteam închipui totuşi că numele noastre, ale actorilor principali, vor dispărea de pe copertă şi că nu mi se va respecta ediţia. Nici acum nu pot să cred că e adevărat. Ei bine, este. Halal culturnici! Exact la nivelul politicienilor români, sau ai fotbaliştilor. În fond, o merit, ar fi trebuit să dau proiectul altei edituri, civilizate.

- De unde au pornit neînţelegerile?

- Nu sunt la prima aventură urâtă cu Liiceanu. În 1996 am descoperit 110 pagini semiinedite din Jurnalul lui Mircea Eliade. De ce spun „semiinedite"? Eliade, cum se ştie, scria literatură şi jurnal în româneşte. Paginile respective au fost traduse în anii 80 în franceză, publicate în franceză, dar originalul românesc dispăruse. Eliade însuşi îl credea pierdut şi se resemnase. Când doamna Eliade şi-a vândut apartamentul din Charles Dullin, de la Paris, eu şi soţia mea am primit mare parte din lucrurile de acolo. Intrând în apartament, bătrânul care se ocupa de operaţiunea vinderii acestui apartament m-a rugat să duc la ghenă doi saci de plastic umpluţi cu hârtii. Mi-a spus, inocent, că nu conţin decât dactilograme ale cărţilor publicate deja de Eliade, fără nici un interes. Incomodau trecerea prin hol şi trebuiau să dispară la gunoi. Fireşte, n-aş fi aruncat la gunoi nici un muc de ţigară care ar fi atins buzele lui Eliade, aşa că, enervat, dar fericit că m-am aflat acolo în acel moment, am pus sacii în maşină. Apoi, clasând conţinutul, am descoperit cele o sută zece pagini „pierdute" din Jurnal, pe care domnul Mircea Handoca fusese obligat să le traducă, pentru ediţia de la Humanitas, din... franceză. Un filolog ştie ce înseamnă o asemenea descoperire. Am trimis editurii Humanitas, încă din 1997 (sic!) dactilograma respectivă, care nici până acum n-a publicat-o. Ba mai mult, acum un an, a apărut o nouă ediţie a Jurnalului Eliade, îngrijită de dl Handoca, fără ca aceste 110 pagini să apară undeva. Probabil dl Handoca nici nu ştie de existenţa lor, altfel şi-ar fi făcut datoria. La apelurile mele repetate către directoarele Humanitas mi s-au dat răspunsuri de genul: „nu ştim unde se află dactilograma"; „s-au schimbat directorii literari şi s-o fi rătăcit prin depozit" etc etc. Când ai o sută zece pagini inedite din Eliade şi nu-ţi aminteşti unde le pui e grav. Înseamnă că puţin îţi pasă de cultură. Mi-e jenă că am putut conta pe o asemenea pseudoeditură în cazul Eliade. Acum opt ani Joaquin Garrigos, strălucit traducător de literatură românească în spaniolă, a căpătat o fotocopie a paginilor respective de la editura Humanitas pentru traducerea spaniolă a Jurnalului. Garrigos povesteşte în prefaţa acestei ediţii spaniole ce s-a întâmplat cu dactilograma şi cum a avut norocul să profite de pe urma descoperirii ei. Aşadar spaniolii beneficiază de o traducere făcută după o ediţie românească fiabilă, în vreme ce românii, din cauza editurii Humanitas, aşteaptă şi acum, în 2006, ediţia respectivă.

- Permite-mi să spun că, trecând peste avatarurile pe care mi le-ai povestit, integrala este o reparaţie postumă adusă lui Steinhardt şi o mare bucurie pentru cititorii români.

- Da, ai perfectă dreptate, cu acest gând am şi pornit. Dacă nu eram absolut convins de necesitatea Seriei nu-mi abandonam patristica pentru o vreme. Mă simt însă sfâşiat între admiraţia pentru Steinhardt şi sila faţă de domnul Goe redivivus. Ce vom face cu Jurnalul fericirii, marea capodoperă editată pe jumătate, poate nici măcar? Puţină lume ştie că, în 1990, Jurnalul fericirii a fost întâi propus spre publicare editurii Humanitas. Dar Liiceanu l-a lăsat să zacă vreo câteva luni de zile, pretinzând că nimeni nu-l va cumpăra şi că e „prea gros". Între timp, Jurnalul a apărut la Dacia, cu succesul enorm pe care-l ştim cu toţii. Dar versiunea de la Humanitas, pretinde acelaşi Liiceanu, nu mai există. Directorul editurii are „o gaură neagră în memorie", ca să-i citez propria declaraţie. Virgil Ciomoş n-a recuperat dactilograma nici până azi. E foarte grav şi foarte important, pentru că versiunea respectivă era diferită de versiunea apărută la Cluj. Dacă exemplarul e definitiv pierdut e o pierdere cu consecinţe teribile. Ce n-au putut face securiştii a reuşit, iată, din indolenţă, Liiceanu. Vorbim aici despre Eliade, despre Steinhardt, adică despre doi clasici ai literaturii noastre, nu despre doi debutanţi oarecare! Asemenea comportamente sunt inadmisibile şi, într-o cultură normală, ar scoate definitiv din circuit o editură. Nu e şi cazul culturii române. Probabil mulţi dintre fanii bossului intangibil de la Humanitas, în loc să fie revoltaţi de trista figură a idolului lor se vor arăta revoltaţi de punerea mea la punct. Personal nu mă mai mir de nimic. Nu am de dat socoteală decât lui Dumnezeu şi oamenilor cinstiţi şi deştepţi din România. Doar aceştia mă fac să mă mai simt util în propria mea ţară şi cultură. Restul e plevuşcă trecătoare.

Parisul - unul din centrele puternice ale patristicii mondiale

- Cristian Bădiliţă, îţi voi adresa câteva întrebări, care mă macină şi pe care, poate, şi le pun mulţi dintre oameni, care trăiesc cu sufletul la gură, căutându-şi un mod normal de a fi, după ce au trecut prin comunism. Cred ca ar fi multe astfel de întrebări, formulate mai clar sau mai puţin clar, dar pe care noi, cei din România, le resimţim ca un junghi în inimă. Tu trăieşti de multă vreme la Paris şi nu oricum, ci muncind pe ruptele. Mai întâi, pentru cei care nu cunosc aventura ta culturală, aş vrea să te întreb de ce ai rămas la Paris, la începutul anilor ’90, din moment ce, în foarte multe dintre cărţile tale, te raportezi la România de astăzi?

- Aş răspunde printr-o butadă, care este, de fapt, titlul unei cărţi despre românii trăitori în Franţa: „Roumanie ― capitale: Paris!” Da, Parisul este, într-un fel, capitala culturală a României, fie că ne place fie că nu. Dar eu am optat pentru rămânerea la Paris şi din câteva motive personale. Înainte de Paris, am petrecut un an de zile la Madrid, unde am studiat teologia. Dar eram atât de lipit atunci de România, prin speranţele câştigate în decembrie 89, încât m-am întors. Reinserţia n-a fost cu putinţă, deoarece, din punct de vedere politic, ţara se afla încă la cheremul comuniştilor lui Iliescu, iar din punct de vedere intelectual, un om cinstit, odată ce-a gustat din fructul unei culturi normale, nu se mai poate minţi pe sine însuşi, nici de dragul amorului de ţară, nici de dragul carierei activiste. Am plecat la Paris şi pentru că soţia mea fusese admisă ca „pensionară străină” la faimoasa Ecole normale supérieure. Am renunţat aşadar la postul pe care-l aveam la universitatea din Timişoara (predam greaca veche) fără nici o părere de rău şi, cred, spre binele tuturora. Parisul e unul dintre centrele puternice ale patristicii mondiale şi foarte repede am intrat în tumultul vieţii sorbonarde. Dar, deşi între timp am devenit francez, patria mea rămâne, cu toate păcatele ei şi ale mele, România. Cineva îmi spunea mai zilele trecute: „Patria este ţara în care ai copilărit.” Aşadar, cum omul n-are decât o singură copilărie, nu poate avea decât o singură patrie. În Spania ajunsesem să mă simt spaniol după şase luni. Eram complet rupt de restul lumii (în 1992 încă nu erau emigranţii de acum). În Franţa, dimpotrivă, mă simt tot mai român. Aici eşti în centrul Europei, aşadar în epicentrul României.

- Ai în spatele tău o operă aş spune uriaşă, creată într-un timp foarte scurt, în cei 15 ani de postcomunism. Aş vrea să faci câteva precizări asupra reperelor operei tale, aşa cum au fost proiectate, cum au fost realizate şi îndrăgite de tine.

- Ideea realizării unei opere „personale” mi-e străină. Ce am, cred, lăuntric întipărit în fiinţă este dorinţa de a găsi un ritm al vieţii şi, în acelaşi timp, de a-mi pune în acord viaţa şi cărţile. Cărţile pe care le-am făcut nu-şi au rostul doar în cuprinsul vieţii mele, ci în cuprinsul vieţii noastre colective, întrucât o carte, dacă nu serveşte cuiva, nu există. A scrie o carte e un act de iubire şi de interes faţă de alţii. Eu am o meserie, patristica, şi înţeleg să practic această meserie cât mai serios cu putinţă, cu roade pentru un număr cât mai mare de oameni. Fac distincţie între cărţile de poeme, unde inspiraţia şi harul nu-mi aparţin, şi cărţile de ştiinţă, unde pe lângă har îţi trebuie şi aplicaţie, şi cunoştinţe precise, care se asimilează prin efort propriu. Cărţile mele sunt etape ale unui proiect de reînviorare a unei tradiţii spirituale şi în acelaşi timp de rezistenţă faţă de non-valorile impuse de ideologiile lumii de azi. Nu sunt decât cutia de rezonanţă a unei tradiţii, nobile şi importante în ochii mei: aceea care urcă de la Pentateuh, Platon şi Evanghelii, până la Eliade, De Lubac şi Gustave Thibon trecând prin Plotin, Philon din Alexandria, Origen, Evagrie, Dante, Huysmans, Soloviov sau Dostoievsky.

- Ai tradus foarte multe cărţi, mai ales din domeniul patristicii şi al filozofiei; conduci colectivul care realizează traducerea Septuagintei. Cele două volume tipărite până acum au fost socotite cartea anului 2004. Care sunt slăbiciunile manifestate de traducătorii şi editorii care se ocupă de traduceri în această perioadă în România?

- În primul rând, lipsa unei viziuni de ansamblu şi lipsa proiectelor de durată. Totul în România stă sub blestemul improvizaţiei şi al entuziasmelor de moment. Vina principală aparţine sistemului românesc de învăţământ şi de cultură. Elevii şi studenţii nu sunt formaţi într-o mentalitate de seriozitate cărturărească, ci într-una, proastă, de afirmare a „originalităţii”. Or, în şcolile franceze se învaţă în primul rând disciplina muncii intelectuale; nici o instituţie nu pretinde aici, în Franţa, să scoată genii pe bandă rulantă. Institutele româneşti, facultăţile, centrele de studii înghit milioane de dolari fără să producă mai nimic valabil. Unde sunt ediţiile operelor marilor clasici? Unde sunt ediţiile marilor opere din tradiţia europeană, făcute la nivelul celor europene? Unde sunt revistele de specialitate, colecţiile trainice? Nicăieri! Din când în când, câte o răbufnire de orgoliu care durează doi ani, în cel mai bun caz, apoi reintrarea în balcanismul prost, replierea asupra semiculturii de revistă de succes, cu consecinţele inerente: provincialism, complexe de infero-superioritate, victimizare şi lamentaţie patetică. Singurele instituţii care se mişcă acolo sunt private. Eu nu cunosc decât una, de înaltă ţinută, Colegiul Noua Europă. Dacă vrei să faci ceva, eşti aproape obligat să colaborezi cu NEC. Pentru că ştii sigur că restul nu contează.

- Ai publicat câteva cărţi memorabile de poezie, dar raftul poetului Cristian Bădiliţă este mai mic decât cel al savantului. Odată, mi-ai mărturisit, cu o căldură de foc primejdios, că doar poezie ai vrea să scrii şi numai poezie. De ce conţinea atâta disperare mesajul tău de atunci?

- Aş spune acelaşi lucru şi acum. Pentru că dincolo de poezie nu mai poate fi nimic. Poezia este ultima treaptă a expresiei omeneşti. Dar poezia „nu se scrie numai cu cuvinte” şi nu depinde numai de tine. Scrierea unui poem este o mare bucurie şi nu ezit să mă şi laud cu asemenea performanţe. Pentru că, repet, nu eu sunt autorul, ci doar instrumentul. Între două poeme citesc, traduc, scriu studii şi eseuri. Dar acestea sunt oarecum „văile” vieţii mele sufleteşti. Piscurile aparţin lui Zarathustra.

- De asemenea, ai scris foarte multe pagini de eseu, pe care le-ai dezvoltat, pornind chiar de la fapte din biografia ta. În felul acesta, ai accentuat însemnătatea faptului mărunt din viaţa noastră, a faptului care asigură o valoare durabilă a ceea ce facem. Care este părerea ta asupra autenticităţii mărturisirii, aşa cum ea, mărturisirea, a fost practicată în ultimul timp, ca gen literar la modă, de foarte mulţi scriitori, intelectuali români? Care sunt slăbiciunile sau, altfel spus, capcanele în care ar putea cădea aceşti autori? Consider că precizările tale asupra acestui gen literar sunt necesare, având în vedere că, prin aceste pagini, se creionează istoria recentă, modelele morale ale vremii, iar veridicitatea celor spuse ar asigura durabilitatea efectelor lor.

- Imediat îmi vine în minte vorba unui autor foarte drag mie, Nicolás Gómez Dávila, filozof columbian, autor al unor cărţi de „scholii” sublime: „Sinceritatea prostului nu mă interesează”. Astăzi oricine îşi etalează „viaţa interioară” şi biografia, socotindu-le interesante. E o mare problemă, aproape insolubilă, aceea de a şti să alegi între atâtea confesiuni „autentice”. Autenticul nu mă atrage decât în măsura în care este şi frumos, şi inteligent, şi moral. Jurnalele şi eseurile mele încearcă să iasă mereu din zona subiectivităţii „vulgare”, cotidiene şi să propună o interpretare a vieţii de zi cu zi din perspectiva unor sensuri mai universale. Literatura înnobilează cotidianul. Notaţiile şi reflecţiile mele sunt exerciţii spirituale ale unui creştin de rând, care trăieşte scriind şi citind. Eu nu scriu de dragul stilului. Stilul nu-i o chestie de scriitură, ci este o amprentă a sufletului, amprentă care se recunoaşte nu numai în scris, dar şi în comportament, şi în vorbire, şi în felul de a fi, şi în felul cum râzi. Stilul vine de la sine, dacă eşti viu. Nu cred, fireşte, în „arta pentru artă” (poate doar în faţa unei femei frumoase, doar frumoase). Nici o capodoperă universală, chiar în muzică sau în arhitectură, nu-i lipsită şi de alte dimensiuni, la fel de importante ca şi cea estetică, precum cea religioasă, etică, terapeutică sau politică. Arta produsă de realismul socialist nu e proastă fiindcă e politică, ci pentru că e nulă estetic şi, oricât ar părea de paradoxal, tocmai pentru că e complet lipsită de dimensiune politică.

- Revenind la condiţia ta de a trăi într-un anume exil, în ce măsură destinul tău se suprapune cu cel al multor tineri intelectuali, care activează în România? Cum te prinde destinul de a fi român printre occidentali?

- Vreau nu vreau, lucrez în Occident. Toate cărţile de patristică şi de istorie a filozofiei publicate în România le-am scris în bibliotecile şi universităţile occidentale. Mi-aş dori un singur lucru: ca aceste cărţi să stârnească în tinerii cărturari dorinţa de a le urma cel puţin prin metodă, dacă nu la nivelul conţinutului. Nu există zece metode de lucru profesionist, nici în patristică, nici în asfaltarea şoselelor. O şosea nu se poate asfalta bine decât într-un singur fel, respectând un număr de parametri şi mai ales utilizând materiale de calitate. La fel şi în munca ştiinţifică: dincolo de talentul şi cultura fiecăruia dintre noi există un standard al metodei de lucru profesioniste. Din păcate, România continuă să cultive amatorismul şi belferismul, inclusiv în universitate. Există destul de puţini oameni cu care colaborez în ţară. Cei mai apropiaţi români, trebuie să recunosc, lucrează în Franţa sau în America.

- Ai scris cărţi în care ai formulat idei despre generaţia ta. Sintetic, cum ai descrie această generaţie, cea în care te regăseşti?

- N-am fost niciodată adeptul ideii de generaţie, dar subiectul m-a interesat. Dacă ar fi să mă inserez undeva, cred că e foarte limpede că fac parte dintr-un grup de oameni cultivând valorile creştine şi de civilizaţie ale Europei tradiţionale. Dar nu asta mi se pare esenţial. Îmi place să frecventez oameni inteligenţi, spumoşi, plini de viaţă şi necomplexaţi. În România, generaţia în care mă simt bine se compune din oameni de diferite vârste, de la Alexandru Paleologu, până la fiul acestuia, Toader, care mi-a foarte bun prieten. Concret, iată „generaţia” pe care o consider „a mea”: Theodor Cazaban, Virgil Nemoianu, Andrei Pleşu, Horia Patapievici, Ioan Ică jr., Dan C. Mihăilescu, Tudorel Urian, Dan Stanca, Petre Guran, Liviu Bordaş, Corin Braga, Adrian Papahagi, Ştefan Vianu, Bogdan Tătaru-Cazaban, Ştefan Colceriu, Răzvan Ionescu, Silvia Chiţimia, Ioan-Florin Florescu, Ion Manolescu, Vlad Niculescu şi mă opresc aici pentru că lista ar fi extrem de lungă.

- Se vorbeşte mult în România despre strategiile de tranziţie. Aş vrea să faci o referire la istoria acestei idei aşa cum se regăseşte ea în evoluţia recentă a societăţii româneşti.

- Eu nu sunt specialist în tranziţii, ci mai degrabă în tăieri gordianice (am scris o carte, Nodul gordian). Toată această teorie a tranziţiei mi se pare un simptom al lipsei de voinţă la scară naţională. Cine nu are chef de treabă, cine nu are chef să facă dreptate, cine nu are chef să dea de pământ cu trecutul comunist o dată pentru totdeauna, cine nu vrea să trăiască bine începând cu ziua de azi, îşi inventează „strategii” de tranziţie. Lucrurile sunt foarte simple, după mine: o revoluţie atât de violentă precum cea din decembrie 89, când sute de oameni au plătit cu viaţa, ne-a propulsat de la sine într-un alt eon al istoriei. Eu nu văd nici o perioadă de tranziţie. Vor nu vor, românii trebuie să se adapteze noii „orânduiri”, în care se află deja, fără a se tot împiedica de „tranziţie”. Tranziţia s-a petrecut acum cincisprezece ani, cel puţin pentru vreo două milioane dintre noi. Dacă restul se mişcă mai încet, sau deloc, asta-i altă chestiune. Ar fi trebuit scuturaţi mai serios în decembrie 89.

- Referitor la aşezarea omului, ca individ, într-o Românie căreia i se macină betonul ideologiei comuniste, într-o societate care se crapă, se aşază, se decantează, aş vrea să faci câteva referiri la tipologia elitei, pe de o parte, iar, pe de altă parte, la omul care vrea sa se distingă, să se individualizeze, fără un model?

- În Franţa sistemul în sine este elitar. Franţa e o ţară extrem de educată: ajunge să faci o călătorie cu trenul de la Rouen la Paris: trei sferturi din călători citesc sau lucrează pe computer. Când vom vedea şi în România, pe ruta Bucureşti-Giurgiu, că măcar jumătate din călători citesc literatură bună şi lucrează pe computer, atunci vom putea spune că România a devenit europeană. Aşadar elitele, în Franţa, sunt difuzate pretutindeni. Orice profesionist este, în fond, un „elitist”. Un patrolog francez face parte din elita Franţei, ca şi un electrician bun. România stă foarte prost la capitolul „elitelor”, adică la capitolul profesioniştilor, pur şi simplu, în toate domeniile. Stă însă foarte bine la capitolul vedetism. Dacă ai apărut pe un post de televiziune, indiferent că ai sau nu de spus ceva util, exişti. Pentru că, să fim cinstiţi, românii nu se prea omoară cu cititul şi nici cu exerciţiul discernământului. Ei merg, în general, pe mâna televizorului, unealtă „culturală” garantată. Diferenţa între o vedetă şi un model este aceeaşi cu diferenţa între un trandafir de plastic şi unul natural. Vedeta artificială nu are „miros”. În plus, modelul se defineşte printr-o anumită generozitate. El dăruieşte altora, nu se exhibă doar pe sine.

- În ce măsură presiunea stării de turmă socială, de masă mai este puternică în societatea românească, fapt care ar conduce mai departe la menţinerea seriilor de indivizi standardizaţi?

- Poate părea paradoxal, dar românul este mult mai individualist decât francezul. Francezul e un ins colectivist (de foarte multe ori solidar), educat să fie astfel. Românul, dimpotrivă, este un individualist, face după cum îl taie capul, are obsesia originalităţii, nu vrea să intre în şablon, chiar dacă şablonul îi aduce confort. Standardizarea se vede cu ochiul liber în Occident. Dar e o standardizare în sus, nu în jos. Societatea românească e browniană în raport cu cele occidentale. În Franţa totul are un ritm, viaţa socială ca şi cea personală. Aici se lucrează aşezat, dimineţile sunt despărţite de după-amieze de un prânz obligatoriu, cu un pahar de vin bun, oamenii nu intră în panică dacă pierd autobuzul sau trenul fiindcă ştiu că peste EXACT zece minute va veni un alt autobuz şi peste EXACT o oră va veni un alt tren. Dimpotrivă, individualismul prost, isteric îmi pare a-i caracteriza pe români. Acest „las’ că ştiu eu mai bine ca tine, nu-mi da tu mie lecţii”. Prin urmare, tocmai acest simţ al „colectivismului” eficient şi responsabil ar trebui deşteptat sau redeşteptat. Altfel, România va rămâne o ţară cu douăzeci de milioane de „popoare” autonome.

- Se vorbeşte foarte mult de pluralism, de individul liberal, să zicem, contrazicându-se, în felul acesta, nu numai ideea de masă, de turmă socială, de om nou, standardizat, ci şi ideea de fraternitate sau cea care se referă la legăturile afective din domeniul social, cum sunt cele din universul familiei. În ce măsură iubirea, din care, aş spune, derivă şi aceste stări fundamentale, cum este fraternitatea, aşa cum ele sunt conturate la nivelul familiei, ar mai putea fi invocate de actorii sociali şi chiar puse la lucru?

- Nu te aştepta să fac, din principiu, elogiul familiei. Ideea de familie, pentru mine, este legată de un anumit tribalism. Decontaminată de acest tribalism (foarte multe familii nu sunt decât triburi imbecile, pe care Sartre avea toată dreptatea să le deteste), aşadar scăpată de acest virus, familia este cel mai mare rezervor de dragoste şi cel mai important mediu de civilizaţie. Un doctorat la Sorbona nu-i nimic pe lângă îmbrăţişarea unui părinte.

- Sunt disperat că nu pricep nimic din aşa-zisele strategii noi ale comunicării, cele de tip ştiinţific. Nu am încredere în nici un fel de comunicare, decât cea determinată de o anume afecţiune. Cuvintele nu pot fi făcute memorabile, decât în acest fel. Avem nevoie de o comunicare care să determine întâlnirile cu noi înşine, întâlniri ratate, cum spun eu, o dată cu pierderea inocenţei, cu intrarea într-o maturitate agresivă. Strategii cercetărilor sociologice impun tot mai mult o comunicare, ce se detaşează cu ironie, cu dispreţ, de afectivitate. De ce raportarea la forţă, la un tip de voinţă agresivă a devenit un model general, când mult mai de folos, în sensul de eficient, că să folosesc această idee de-a gata, s-a arătat a fi modelul bazat pe umilitate, pe răbdare, pe deschidere maximă, pe foc sufletesc? Care este starea de lucruri la acest capitol în Franţa sau în zona largă a Europei, de unde nouă, celor din România, ne vin îndreptarele? Ingineria socială, aplicată în perioada comunistă, a determinat o regresie a societăţii româneşti. În aceasta perioadă, de tranziţie, cum se spune, sunt invocate foarte multe programe, iniţiate de intelectuali sau grupuri de intelectuali, programe anunţate cu pompă de renaştere, de salvare a societăţii. Ar mai putea constitui această atitudine o cale de punere în practică a unor proiecte impregnate de ideologii diverse, pentru a determina însănătoşirea morală a societăţii româneşti?

- Nici o ideologie nu însănătoşeşte, dimpotrivă, toate, oricât de „nobil” s-ar prezenta, îmbolnăvesc, usucă, ucid sufleteşte. Nazismul s-a opus comunismului: dracul şi cu frate’su. Acum liberalismul este opus comunismului. Dacă-i ideologic, liberalismul e tot atât de prost ca şi comunismul, tot atât de nociv. Să-ţi spun cum am devenit eu antiliberal, în sens ideologic. Am avut într-o zi nevoie de o mână de ajutor. Mi se defectase ceva, un fleac, dar nu aveam la dispoziţie instrumentul necesar. Era duminică şi trebuia neapărat să repar defecţiunea. Atunci mi-am adus aminte de un prieten bricoleur, francez, l-am sunat şi el a venit. Reparaţia a durat zece minute. Ne-am aşezat apoi la masă, în jurul unei tarte normande şi a unei ceşti cu ceai, iar la sfârşit l-am întrebat, din politeţe, ce-i datorăm? Spre surprinderea noastră, răspunsul a venit prompt şi precis: „Tariful de duminică!”, o sumă colosală, spre 50 de euro, dar ce ne-a şocat a fost filozofia „liberală” din dosul întregii poveştii: „Prieten, prieten, dar brânza-i pe bani”. Liberalismul, dacă devine ideologie, poate stârpi definitiv viaţa sufletească din om. Fiecare cuvânt ar fi preţuit ca o marfă, iar sentimentele ar fi vândute sau cumpărate ca ciorapii, pur şi simplu. Dar, slavă Domnului, aşa ceva nu se va întâmpla, sau dacă da, nu va ţine mai mult decât au durat nazismul sau comunismul.

- Ce ne poţi spune despre delăsarea şi imoralitatea intelectualilor români, despre faptele lor recente, din postcomunism? Cum se manifestă corupţia la nivelul intelectualităţii româneşti, ce lucruri neplăcute ţi s-au întâmplat?

- Nu cred că există o corupţie intelectuală la fel de gravă ca şi cea politică. Indiferent de statură şi de formaţie, intelectualul român simte care este ierarhia adevărată de valori. Dar una simte, alta face/asta-i lupta pentru pace, ca să-l parafrazez pe Steinhardt. Eu am ieşit din Uniunea scriitorilor de ruşine. Conducerea actuală nu-i nici măcar la nivelul conducerii asociaţiei „Ni putes, ni soumises” din Franţa. Au fost premiaţi inşi dubioşi, precum comunistul Semprun sau pseudo-academicianul Eugen Simion, cărţi nule au primit bani nemeritaţi; nu mai vorbesc de faptul că acest sindicat ajunsese la cheremul PSD-ului. Ceva între Mitică şi Hyperion, vorba răposatului Ulici. O parte dintre intelectualii români sunt oportunişti şi neserioşi. Nu ţin la „onoarea lor de familişti”. Or, eu cred că oricât ai fi de nul ca intelectual sau ca scriitor, dacă ai „onoare de familist” te poţi salva. Pot spune şi cum am fost cenzurat de un ziarist de la Iaşi, care a ţinut să nu-l jignească pe mentorul Iliescu, despre care scriam, politicos, de altfel, că-i un simplu „deşeu comunist”. Fraza a dispărut la tipar, iar eu încă refuz să cred că revista lui Eminescu a încăput pe asemenea mâini. Dar, repet, intelectualii români nu sunt mai corupţi decât restul lumii. Suntem noi mai scandalizaţi pentru că acordăm prea mult credit intelectualilor. N-am avut niciodată sentimente speciale pentru intelectuali. Prefer să împart specia umană, ca şi Toto, nu între intelectuali şi neintelectuali, ci între „oameni şi caporali”. Nu-mi plac caporalii, ca tip antropologic. Există caporali, foarte mulţi caporali, şi printre intelectuali. Atâta tot.

- Ar putea sa fie mai accentuată prezenţa Bisericii, a Bisericii Ortodoxe mai ales, în România, în această perioadă, având în vedere, cum să spun, rănile ei suferite în perioada comunistă?

- De la începutul ei, Biserica este o rană, rana mistică din coapsa lui Isus, din care curge sângele divin. Doar că unii preferă să confunde sângele divin cu „apa uitării”. Biserica ortodoxă este o absenţă… foarte prezentă în România. E o absenţă, pentru că, din punctul de vedere al oricărui om cinstit, Sinodul BOR nu încarnează nici o valoare. Acest Sinod este nedemn de a reprezenta mesajul evanghelic. Atunci când membrii comunişti sau colaboraţionişti ai Sinodului vor urma pilda de formidabil curaj dată de Mitropolitul Nicolae Corneanu, atunci BOR va putea redeveni o prezenţă. Cu capul sub obroc şi conştiinţa încărcată nu-ţi prea vine să fii moralist. Deşi detest etatismul, cred totuşi că Statul trebuie să provoace o asemenea metanoia în rândul clerului. Are tot dreptul să o facă, din două motive: unu, multe instituţii ale Statului sunt conduse de creştini, care nu sunt indiferenţi la soarta Bisericii lor; doi, Statul plăteşte din banii contribuabililor bună parte din salariile preoţilor ortodocşi, ajută Biserica prin tot felul de mijloace, finanţează proiecte şi protejează multe monumente de cult. Or, nu mi se pare onest ca unul să dea mereu, iar celălalt să primească mereu fără să dea şi el măcar socoteală. În ultimă instanţă, dacă lucrurile nu se deblochează, atunci Statul trebuie să întrerupă pur şi simplu relaţiile cu BOR, adică să taie orice subvenţie şi să oprească salarizarea clerului. Securiştii nu-şi pot face de cap la nesfârşit.

- Care ar trebui sa fie modelul teologului, care, cum să spun, se află în lucrare, în această perioadă, în România? Te întreb pentru că ai tradus din mari teologi sau ai făcut comentarii memorabile pe marginea operei lor.

- Teologul catolic occidental! Acesta este modelul: smerenie, delicateţe, ştiinţă de carte, politeţe, viaţă liturgică (în limitele bunului simţ) şi lipsă de aroganţă. Dar fără nici un derapaj ideologic. Precizez, după acest portret, că eu sunt creştin ortodox.

„Lumea de azi văzută prin Pateric”

- Dragă Cristian Bădiliţă, am devenit, după experienţa comunistă, un popor acedic? Avva Pimen (149) spune ca acedia se află la fiecare început de lucrare. Cum să o luăm din loc?

- Da, românii au devenit un popor acedic. Acedia este „boala demonului de amiază”. Ea a fost perfect cântărită, măsurată şi definită de Părinţii pustiei, mai ales de Antonie şi de Evagrie: e un soi de lehamite metafizică. Călugărul acedic nu mai are chef să facă nimic, nici să se roage, nici să citească, nici să mediteze, nici măcar să mai creadă în Dumnezeu. Atins de această boală, plictisit în ultimul hal de tot şi de toate, Antonie primeşte totuşi un leac divin. Un înger, un dublu al său perfect, o ectoplasmă spirituală, se aşează în faţa chiliei sfântului şi începe să împletească un coş din trestii. O voce îi spune : „Să faci şi tu ca mine şi te vei vindeca”. Leacul acediei este, până la urmă… „lucrul artizanal”. Pare anecdotic, dar, de fapt, e foarte serios. Rodin, bietul, sculpta de dimineaţa până seara ca să-şi învingă acedia. Uneori îmi spun că şi francezii, în general, sunt un popor acedic; dar ei şi-a găsit leacul în câteva forme de civilizaţie pe care le-au şlefuit cum îşi şlefuia Brâncuşi „capetele de copil”. Un „acedic” francez, atunci când pregăteşte o masă, ţine seama nu numai de potrivirea sosurilor cu felul principal, de aşezarea tacâmurilor după ritualul sacrosanct al bunului gust, ci şi de repartizarea oaspeţilor în jurul mesei după culoarea ochilor (exagerez, fireşte, dar nu mult) sau de potrivirea vinului cu irizările lustrei din tavan ori cu intensitatea flăcărilor din şemineu. Francezii se vindecă prin civilizaţie, românii prin bancurile şi „deşteptăciunea” de o calitate destul de îndoielnică. Acum, acedia fireşte că este început pentru toate. Ea este starea de haos (ontologic, psihologic, politic, dacă vrei) care precede cosmos-ul, rânduiala, creaţia. Liviu Rusu, un estetician interesant, uitat azi, şi-ar fi putut intitula sistemul: potenţele acediei în creaţia literară. Părintele Bunge a scris pagini remarcabile despre acedie ca dizolvare a sufletului, înainte de trezire. Aşa cum monahul acedic nu se gândeşte la altceva decât la fuga din chilie şi la uitarea lui Dumnezeu (s-a săturat de călugărie ca dracul de tămâie), tot aşa am senzaţia, de fiecare dată când mă întorc în România, că românii s-au săturat de România şi de ei înşişi. Peste tot domneşte nemulţumirea, exprimată printr-o intonaţie specifică, agresivă, duşmănoasă, nepoliticoasă, şi ura faţă de tot ce-i în preajmă. Nu întâmplător peste două milioane de compatrioţi umblă brambura prin Europa. Ce caută, săracii acedici ? Avere şi confort. Dar cu ce preţ! Iar ţara/chilia, unde mai devreme sau mai târziu, tot se vor întoarce, a reîncăput deja pe mâna ştim noi cui. Acum, leacul văd că a rămas tot în seama altora. Românii cred că intrarea în UE e leacul potrivit contra acediei naţionale. Se înşeală amarnic. Leacul se află în fiecare dintre ei şi în primul rând în gradul de cinste cu care îşi asumă fiecare boala. Dincolo de metaforă, acedia este o boală naţională concretă, iar vindecarea ei nu se poate realiza printr-un act politic, ci printr-o convertire de natură spirituală.

- Domnul Andrei Pleşu spunea la un moment dat că România are acută nevoie de un proiect al onoarei naţionale. Ar putea el să înceapă de jos, de la nivelul furnicilor şi de la îndemnul avvei Hierax: "... nu bârfi pe nimeni şi te vei mântui?"

- Onoare, cinste, demnitate… Unde te trezeşti, iubit prieten? Nu vezi cine stă în fruntea ţării, cu vot democratic? Cred că te-ai născut cu cincizeci de ani prea târziu. Onoarea şi România ça fait deux depuis des lustres. A existat onoare şi acolo (mai există încă, marginal), dar ce se vede e mai degrabă oroare, nu onoare. „Onoarea” românilor se rezumă perfect prin acel apelativ caragialesc: „onorabile” (urmează: „stai să-ţi povestesc”). Ai dreptate însă, recuperarea acestor valori nu se face prin decret prezidenţial, ci prin exersarea lor firească şi cotidiană în sânul familiei. Proiectul lui Andrei Pleşu trebuie să plece de la exemplul (nu numai de la vorbele) avvei Hierax. Atunci când părinţii, fraţii, copiii şi nepoţii noştri vor învăţa să pună în practică un minim cod de civilizaţie, atunci când vor şti să nu-şi trateze semenul cu bădărănie şi aroganţă, atunci când nu-şi vor mai atribui merite pe care nu le au şi nu-i vor judeca pe alţii făcând abstracţie de propria lor josnicie, atunci abia totul va reintra în ordine. În Franţa, modelele sunt impuse de sus şi se trag din Vechiul Regim. Orice emigrant din ultimul trib african vrea să fie şi să se poarte ca burghezul pe care-l vede zilnic la televizor, vorbind corect, sigur pe el şi cu vădită preţuire pentru valorile pe care le încarnează. Burghezul trage Franţa în sus, orice s-ar întâmpla. Franţa e o ţară atât de profund civilizată (datorită vechilor şcoli catolice) încât până şi câinii, dacă ar şti să vorbească, ţi-ar da bună ziua când trec pe lângă tine. În România lucrurile stau invers. Modelul trebuie impus de jos, de la omul simplu, educat în valorile tradiţionale. Omul simplu trebuie să-i înveţe pe Iliescu sau pe Năstase cum să se îmbrace, cum să se poarte şi mai ales cum să-şi vadă de treabă altundeva decât în fruntea unei ţări.

- Am suprimat din îndemnul avvei Hierax, intenţionat, prima injoncţiune. Răspunsul complet era : "Stai în chilia ta, nu bârfi pe nimeni şi vei fi mântuit." Ţi se pare că decizia BOR de a nu permite preoţilor să intre în politică este salutară?

- Absolut. De la Revoluţie aştept acest gest. A venit târziu, dar bine c-a venit. BOR nu e o instituţie care mă entuziasmează în mod special, dar când face lucruri pozitive i se cuvine reverenţă. Sunt primul care i-o fac. Prima reverenţă a meritat-o Preafericitul Teoctist la vizita Papei. Acum, iată, încă un prilej de a ne arăta în acord. Radu Preda are un merit în formularea hotărârii sinodale. El este unul din cei mai buni cunoscători ai chestiunii privitoare la relaţiile dintre Biserică şi Stat, aşa că nu mă mir deloc de atitudinea răspicată a superiorului său, mitropolitul Bartolomeu Anania. E vorba strict de neimplicarea preoţilor în politica de partid, nu de interzicerea drepturilor civice ale preoţilor, cum interpretează aiurea un „analist politic” în revista 22. Preoţii, dacă vor, vor merge şi vor vota cu cine vor dori. Dar nici un preot nu va putea milita activ în cadrul unui partid, întrucât Biserica şi Statul sunt instituţii care funcţionează după principii COMPLET diferite. Preoţii care fac din Duhul Sfânt unealtă politică se comportă la fel de pueril ca aceşti „analişti” care reduc Biserica la o organizaţie de partid. Iar călugării, dacă sunt călugări adevăraţi, „stau în chilie şi se mântui”, rugându-se şi pentru noi. Nimeni nu i-a obligat să-şi aleagă acest mod de viaţă rupt de lume. Hotărârea Sinodului îi priveşte strict pe preoţii sau călugării falşi. Acum se va alege grâul de neghină, iar Biserica nu se va mai amesteca în treburile Mamonei, decât exercitându-şi funcţia ei socială firească (ajutor caritativ, cantine, dormitoare pentru săraci etc.). Asta e singura „politică” a Bisericii lui Isus.

- Avva Eudaimonos zice: "Rupe toate legăturile cu mulţimea, ca să nu ţi se strice mintea şi să-ţi tulburi isihia." Soluţia convine mediului monastic. Dar noi, laicii, cum să facem, ca să nu ni se strice mintea? De la Socrate, cel puţin, intelectualii laici se tem de ohlocraţie.

- Cum să te fereşti de mentalitatea turmei? Lucrurile au evoluat radical de la Socrate până azi. Socrate detesta nu numai ohlocraţia (de fapt, termenul apare cu Polibiu), care este forma degenerată a democraţiei, ci şi pe aceasta din urmă (Philon este singurul antic care vorbeşte de bine democraţia, dar în sens larg-teologic). Chestiunea ridicată de avva Eudaimonos („Fericitul”) e un topos al filozofiei vechi, păgână şi creştină. Mulţimea, opinia publică, doxa (faţă de episteme) sunt detestate de oricine doreşte să înainteze pe calea desăvârşirii sau a mântuirii. Patericul spune adesea: în oraş, sau în lume, demonii nu te agresează direct, ci prin interpuşi („prieteni”, femei, colegi, semeni, pur şi simplu). În singurătatea pustiului, însă, el se prezintă în persoană. De aici identificarea demonilor cu gândurile (logismoi). Gândurile sunt personificate de Părinţii pustiei, ele sunt văzute ca nişte fiinţe cu personalitate, care atacă pe dinăuntru şi din faţa cărora este imposibil să fugi. Unde să fugi de propriul tău suflet? Aşadar, rupe-te de mulţime înseamnă, într-o primă etapă, refugiază-te departe de întruparea exterioară a tentaţiilor. Unii oameni sunt virtuoşi nu pentru că au ajuns la un grad înalt de înduhovnicire, ci pentru că pur şi simplu evită prilejurile sau locurile ispititoare (casele de toleranţă, cârciumile, femeile deochiate, cartierele rău famate). A doua etapă devine mai dificilă: ai scăpat de turmă, ce faci acum cu singurătatea ta? Cum o administrezi? Cum o foloseşti pentru rodire? Aici intervine rolul Maestrului spiritual, al Duhovnicului sau al Prietenului pur şi simplu. Mulţimea dispersează, Prietenii adună, cimentează, zidesc pentru totdeauna. Eu învăţ din cărţi, dar de înaintat înaintez cu prietenii la braţ.

- Despre avva Eladios se spune că timp de douăzeci de ani nu şi-a ridicat niciodată ochii să se uite spre tavanul bisericii. Aflăm şi în nenumărate alte locuri că virtutea creştină de temelie e smerenia. Mai are vreun impact astăzi, într-o lume a imaginii infinit complicate, simplitatea privirii?

- Lumea a devenit mai complicată la suprafaţă, nu în profunzime. În lumea occidentală smerenia e o calitate esenţială, dar nu sub forma ei conotată creştin, ci sub aceea, mai puţin pretenţioasă, a onestităţii, a modestiei, a directitudinii. Dau câteva exemple din experienţa personală. Nici un profesor universitar occidental pe care îl cunosc nu emite şi nici nu-i trece prin gând să emită pretenţii în afara domeniului pe care-l stăpâneşte. Enrico Norelli, de pildă, cunoaşte o mulţime de lucruri pe lângă patristică; a citit tot Dostoievski, ştie filozofie medievală, cunoaşte tradiţia protestantă foarte bine, se mişcă prin filozofia greacă foarte uşor, dar niciodată n-a avut pretenţia să treacă drept specialist în Dostoievski, în Luther sau în Platon. Sau în ebraică şi etiopiană, limbi pe care le-a studiat temeinic. De fiecare dată când un student îi propune o teză într-un domeniu sau despre un autor unde ştie că există un specialist recunoscut, în mod automat îl îndreaptă pe studentul respectiv către acesta.

- Există, la noi, tendinţa de a-i ironiza pe „specialişti”. Care ar fi explicaţia?

- O anumită mulţumire de sine a mediocrului „genialoid”. Specialistul nu trebuie dispreţuit şi taxat aprioric drept imbecil, îngust la minte, refractar la viziune, chiţibuşar fără perspectivă „metafizică” etc.. Astea sunt taxări ranchiunoase şi nesemnificative, până la urmă. Între un „amator” prost şi un „specialist” prost îl prefer pe cel de-al doilea. E drept că sunt foarte mulţi specialişti proşti, dar nu trebuie să sancţionăm „specializările”, ci prostia. În România foarte mulţi văd că publică, nestingheriţi, „eseuri” despre Biblie, despre Cusanus, despre Augustin, despre Grigore de Nyssa, despre Platon fără să aibă habar nici de greacă, nici de latină. În Occident, a vorbi despre Augustin fără să-i fi citit măcar un text în latină e uşor descalificant, cel puţin în lumea universitară. Iarăşi, nu zic că specialistul e ultima instanţă, zic doar că el este prima instanţă, de care orice om serios trebuie să ţină seama, ca să nu elucubreze amatoristic.

- Care-i situaţia clerului occidental? Care este atitudinea lui în lume, faţă de credincioşi sau necredincioşi?

- Plină de modestie şi bun simţ (dar cam goşistă). Cred că e şi consecinţa Conciliului Vatican II, care a normalizat relaţiile dintre cler şi restul lumii, aducând-i, de fapt, pe preoţi în mijlocul oamenilor. Foarte des merg cu soţia mea la slujbele catolice. În Franţa laicii au dreptul, firesc, de a împărţi credincioşilor ostia, „trupul Domnului”. În liturghia ortodoxă acesta e un sacrament celebrat exclusiv de preot. Văd aşadar oameni obişnuiţi, îmbrăcaţi obişnuit, vecini de-ai noştri, împărţind „trupul lui Isus” confraţilor lor, alături de preoţi. Dar smerenia sau, hai să nu fiu pretenţios!, modestia acestor preoţi catolici occidentali mă unge la suflet şi mă face să înţeleg concret ce înseamnă creştinismul. Odată, la o slujbă care avea loc într-o cantină pentru săraci, la Madrid, preotul a fost interpelat de un sărman zdrenţăros: „Ia ascultă, ce tot îndrugi verzi şi uscate... Dacă-ţi cer acum haina de pe tine mi-o dai?” Atunci Enrique, preotul, un prieten cum rar mi-a dăruit Domnul, şi-a scos în modul cel mai firesc sutana de pe el (era singura haină cu care umbla şi iarna şi vara) şi a rămas în cămaşă până la sfârşitul slujbei. Dar n-a făcut-o ostentativ, a făcut-o absolut firesc şi cu mare dragoste în priviri, în aşa fel încât, la sfârşit, cerşetorul arţăgos l-a aşteptat la intrare şi, când l-a văzut, i-a căzut de gât, pur şi simplu, şi a început să plângă ca un copil. Am asistat de atâtea ori la atacuri împotriva Bisericii şi împotriva lui Isus în Occident, în faţa preoţilor sau credincioşilor. Absolut niciodată aceştia n-au reacţionat altfel decât cu smerenie şi nobleţe. Când criticile erau îndreptăţite, recunoşteau şi încercau să ia măsuri, fiecare în parohia lui. Când erau răuvoitoare, nu reacţionau în nici un fel sau puneau lucrurile la punct cu argumente precise şi fără menajamente. Dar tot timpul cu modestie. Şi tot timpul extrem de politicoşi.

- Şi cu preoţii ortodocşi cum stau lucrurile?

- I-am vorbit de bine adineauri. Cunosc foarte mulţi ierarhi şi preoţi ortodocşi care sunt realmente modele de modestie şi chiar de sfinţenie. Dar cunosc şi mulţi pentru care aroganţa e a doua sutană (mai ales tineri, dar nu numai; trebuie luat fiecare caz în parte). Aceştia se simt investiţi cu o misie specială nu numai faţă de credincioşi, dar şi faţă de necredincioşi. De obicei aroganţa face casă bună cu incultura, cu impoliteţea şi cu „spiritul” de cazarmă. Mă doare, pentru că e şi Biserica mea. De fiecare dată când scriu câte un text ca să pun la punct o greşeală, văd că unii preoţi sar în sus ca muşcaţi de streche. Asta-i smerenie? Spui că, în secolul XXI, BOR nu are încă o traducere normală a Vechiului Testament şi, în loc să se ia măsuri urgente, eşti taxat drept „impertinent”. Critica, atunci când e justificată, e binefăcătoare. Nu mă mir că se înmulţesc reacţiile anticlericale pretutindeni. Şi nu mă voi mira deloc când preoţimea arogantă (repet, o minoritate) va deveni ţinta nemulţumirii oamenilor simpli. Oamenii simpli nu mai pot fi duşi de nas la infinit. Smerenia, modestia ar trebui să reintre în primul rând în natura preoţimii şi credincioşilor din România. Smerenia este sentimentul limitelor noastre în raport cu Dumnezeu şi în raport cu semenii. Unii pot să se simtă smeriţi în faţa lui Dumnezeu, dar smerenia reală este sentimentul limitelor tale în raport cu semenii. Faţă de Dumnezeu e normal să te simţi „un mic”; vanitoşii se simt ultrapitici pe lângă Dumnezeu. Ei, dar e Dumnezeu, nu se compară ei cu oricine. Faţă de semen, însă, e foarte greu să ai acest sentiment. Dar nici nu trebuie să te simţi mic faţă de semn, ci să te simţi doar relativ. Să ai conştiinţa clară că şi alţii sunt valoroşi, că nu eşti singurul investit să dai lecţii ori verdicte ori singurul imaculat şi perfect, singurul necriticabil.

- Se spune că, înainte de moarte, Dumnezeu îi dezvăluie avvei Antonie propria ascensiune postumă spre cer. Revelaţia cu pricina era un semn de mare iubire divină. Viziunea nu provoacă spaima ascetului, dimpotrivă. Poate doar o imensă uimire. La romantici însă, autoscopia postumă creează angoase,crispare: „tresar, încremenesc, sunt eu”. În ce constă ruptura dintre cele două viziuni?

- Antonie trăia zilnic cu Dumnezeu, ca toţi sfinţii, de altminteri. Romanticii trăiesc zilnic cu ego-ul lor exacerbat. Lui Antonie Dumnezeu îi revelează itinerariul post mortem al sufletului, dar în primul rând îl asigură de biruinţa asupra demonilor vameşi (demonii sunt sălăşluiţi în aer, după concepţia veche, iudeo-creştină). Prin revelaţie, Antonie simte ajutorul harului. Dumnezeu nu-l va părăsi nici dincolo, aşa cum nu l-a părăsit de-a lungul vieţii. Harul va fi mereu cu el. Modelul romanticilor este omul pelagian, care a devenit model cvasiabsolut în epoca modernă. Omul pelagian crede în mântuirea fără har, prin forţe proprii. Desigur, Pelagius nu trebuie diabolizat, aşa cum a procedat Biserica vreme de o mie cinci sute de ani. E un personaj admirabil, un teolog de primă mână şi un mare contemplativ. Dar pelagianismul e o atitudine care nu-mi place. A te crede capabil de automântuire sau măcar de simplă vieţuire prin mijloace proprii frizează nebunia. Problema pusă de tine este esenţială. Cum trăim: singuri, de capul nostru, după ego-ul nostru, sau în conformitate cu un model divin? Romanticii au viziuni monstruoase, angoasante, terifiante, întrucât ei, „eliberându-se” de Dumnezeu, au rămas faţă în faţă cu neantul. Stau singuri în mijlocul unei lumi goale (goale de sens, goale de sacru), fără margini, şi nu-şi pot identifica „dumnezeul” decât în propria lor umbră deformată sau hiperbolizată. De unde proliferarea motivului umbrei, al dublului, al oglinzii, al visului etc. în retorica romantică. Totuşi romanticii au şi ei sfântul tagmei lor: geniul. Berdiaev îl interpretează pozitiv, nefiind el prea ortodox într-ale teologiei. Crainic aşează geniul sub sfânt, în Nostalgia paradisului. Eliade, oarecum în spiritul lui Berdiaev, vorbeşte despre geniu folosind formula celebră a lui Rudolf Otto: das ganz anderes („cu totul altceva”). Are o notă interesantă despre geniu în Fragmentarium. Poate că cel mai puţin incorect e să spunem că geniul este versiunea luciferică a sfinţeniei (să nu uităm că Lucifer a fost primul înger al lui Dumnezeu).

- Să revenim, cu o ultimă chestiune, de mare importanţă, atât pentru societatea românească cât şi pentru legitimitatea acestei discuţii: cititorii ne-ar putea acuza că forţăm realitatea monahismului egiptean, aplicând-o la lumea laică actuală. Oricine poate observa că apoftegmele erau concepute în primul rând pentru mediul monastic. Totuşi, la o lectură atentă constatăm că laicatul poate participa, fără încrâncenare, la lucrarea duhovnicească a călugărilor. Avva Antonie are următoarea revelaţie în pustiu : "În oraş, există cineva asemenea ţie, un medic care dăruieşte din prisosul ştiinţei sale celor nevoiaşi şi care cântă în fiecare zi Trisaghionul împreună cu îngerii". Prin urmare, ce raporturi ar trebui să se (re)instituie între laicat şi cler ? Mai poate continua schisma aceasta creată artificial între credinciosul mirean şi preotul său?

- Am vorbit mai înainte despre frumoasa comuniune între cler şi laici în Franţa. Aici, în Franţa, laicii participă chiar la administrarea sfintei împărtăşanii. Parcă-i văd pe unii „teologi” ortodocşi repezindu-se într-o gură şi strigând: „Blasfemie! Sfânta împărtăşanie e treaba clerului etc.”.” Fac o mărturisire pentru care rog să fiu iertat, dar numai prin ea pot explica mai bine lucrurile. Înalt Prea Sfinţitul Iosif, care-i un adevărat „om al lui Dumnezeu” şi căruia îi datorăm enorm, eu şi prietenii mei de la Paris, mi-a propus în două rânduri să mă ungă preot. Desigur, e ceva cu totul special, asta presupune o creştere a lucrării harului cu un milion de volţi, dacă mi-e îngăduit să vorbesc aşa, dar personal nu văd o diferenţă absolută între calitatea de laic şi cea de preot. Credincioşi suntem cu toţii şi botezaţi în acelaşi Duh. Sigur, există faimoasele distincţii făcute de manuale şi de tradiţia recentissimă, dar dacă iei şi citeşti Evangheliile sau paginile despre preoţia conaturală creştinului ale lui Ioan Gură de Aur, te mai gândeşti înainte de a scoate din mânecă citate administrativ-bisericeşti. Asta nu înseamnă că anulez orice diferenţă între preoţie şi laicat, ar fi naiv, ar însemna să anulez anumite virtuţi esenţiale ale harului. Dar nici nu se poate accepta, împotriva spiritului Evangheliei, o dihotomie între preoţie şi laicat. Eu doresc să rămân laic (sunt şi prea coleric pentru o funcţie de răspundere duhovnicească) şi cred că o Biserică înzestrată cu laici deschişi la minte, şcoliţi, cu umor (mai ales cu umor), destinşi, neîncrâncenaţi, neînregimentaţi administrativ, o asemenea Biserică poate schimba faţa României de azi (în bine, desigur). Dacă ne uităm fără prejudecăţi în jurul nostru, vedem că toate confesiunile creştine comunică excelent la nivelul laicatului. Pe de altă parte, observăm o repliere a clerului ortodox (şi a tagmei călugăreşti) asupra lui însuşi. După 1990 am simţit o deschidere, firească şi sinceră. De câţiva ani însă, scoica se reînchide. Nu ştiu de ce? Probabil clerul, dând de aer proaspăt, a fost prins de vârtej. Cred că şi aroganţa despre care vorbeam mai sus e de vină. Biserica a început să-şi dea seama că e „tare”, „puternică” şi atunci crede că nu mai are nevoie de nimeni. Autarhie! Sunt totuşi foarte mulţi preoţi, de toate vârstele şi de toate rangurile, care nu-i dispreţuiesc pe laici. Dimpotrivă, le cultivă prietenia, îi primesc cu braţele deschise, le stau aproape. Dar atmosfera generală zădărniceşte oarecum eforturile lor. Apoi, trebuie să spun că discriminările acestea se fac în detrimentul Bisericii, nu al laicilor. Pentru că Biserica sunt şi laicii. Laicii sunt carnea înduhovnicită a Bisericii. Vreau să încheiem discuţia cu un exemplu. Una din lucrările extrem de utile apărute în România este aceea semnată de profesorul Mircea Păcurariu de la Sibiu, intitulată Dicţionarul teologilor români. De când o ştiu nu mă satur să o tot răsfoiesc, descoperind în ea figuri absolut remarcabile. Totuşi, titlul este impropriu. Cartea trebuie să se numească exact Dicţionarul teologilor români ortodocşi, pentru că nu apare nici un teolog catolic sau protestant în ea (doar câţiva greco-catolici „patrioţi”). Or, a identifica teologia ortodoxă cu cea românească e nelegitim şi nepoliticos. BOR nu poate naţionaliza teologia. În al doilea rând, lucrarea este discriminatorie pentru ortodocşii înşişi, întrucât în ea nu sunt citaţi decât vreo câţiva laici din generaţiile vechi (Nichifor Crainic, Theodor M. Popescu, Al. Elian, V. Cândea). Dar unde sunt teologii laici de azi, cărora Biserica le datorează atât de mult: Virgil Nemoianu, Andrei Pleşu, Theodor Baconsky, Anca Vasiliu, Lucian Turcescu, Vlad Niculescu, Sorin Dumitrescu, Dan Ciachir, Petre Guran, Marius Lazurcă, Radu Preda, Toader Paleologu, şi atâţia alţii, autori ai unor lucrări excepţionale? Sunt incluşi, în schimb, tot felul de autori care au publicat trei articole jalnice în revistuţe necitite de nimeni, dar care au „meritul” (pentru mine nu-i chiar un merit) de a fi studiat la o facultate teologică neaoşă. Cred că această atitudine discriminatorie trebuie revizuită urgent şi sper ca părintele Păcurariu să publice o nouă ediţie, a III-a, incluzând şi numele citate aici. Un cler care-şi dispreţuieşte laicatul se autodispreţuieşte. Iar laicii nu doresc altceva decât să-l cinstească pe Isus împreună cu clerul lor, în prietenie sfântă şi adevărată.

„Septuaginta se traduce la o temperatură normală, cu metodă, cu rigoare filologică şi, atât cât se poate, cu har literar”

- Dragă Cristian, ai atras în mai multe rânduri atenţia asupra faptului că traducătorii români ai Bibliei nu au respectat criteriile ştiinţifice care se impuneau în cazul unui astfel de demers. Concret, într-un număr din Aldine (noiembrie 1996) subliniai necesitatea traducerii grabnice a Septuagintei în româneşte. Care a fost impactul semnalului pe care l-ai lansat atunci?

- Mă gândesc la o retraducere a Septuagintei în româneşte încă din 1996, când am redactat un text despre acest subiect pentru suplimentul Aldine al ziarului România liberă, cum bine spui. Atunci am luat Biblia românească ortodoxă aprobată de Sinod şi am confruntat-o temeinic cu textul grec furnizat de Rahlfs în prima jumătate a secolului XX. Verdictul a venit de la sine: era nevoie urgent de o versiune filologic şi teologic acurată a Vechiului Testament în limba română, versiune care să fie realizată după textul Septuagintei, întrucât acest text a fost consacrat de tradiţia creştină, în general, şi de Bisericile ortodoxe, în special. Textul apărut în Aldine a stârnit un ecou „de subterană”, aşa cum se întâmplă de multe ori în România. Mulţi cunoscuţi sau necunoscuţi mi-au trimis răvaşe de aprobare, dar la nivelul gestului vizibil nu s-a întâmplat aproape nimic. Terminam analiza cu un îndemn adresat Sinodului BOR, bibliştilor şi patrologilor din ţară de a constitui un grup de profesionişti care să se apuce de lucru cât mai repede cu putinţă. Nu s-a întâmplat nimic. Pesimismul în ce priveşte ţara de baştină mi s-a văzut reconfirmat, dar cum, asemenea bunului meu prieten, Horia Patapievici, mă definesc ca un pesimist activ, m-am încăpăţânat să iau aproape de unul singur taurul de coarne. Astfel că m-am întors către fraţii laici, unde am găsit imediat susţinători. Proiectul efectiv al traducerii a prins relief abia după ce l-am întâlnit pe Andrei Pleşu, cu care am organizat, la Colegiul Noua Europă, primul congres internaţional consacrat lui Ioan Casian. La sfârşitul anului 2001 am întocmit un plan de bătaie, iar Andrei Pleşu a pornit la „vânătoarea” sponsorilor, pentru că un proiect de anvergură se realizează cu mijloace financiare de anvergură, cu o logistică foarte bine pusă la punct, într-un cadru optim de lucru, cu o bibliotecă de specialitate etc. etc. Dacă Andrei Pleşu nu se implica, deschideam şi a doua oară gura de prisos. Or n-a fost aşa. Omul acesta când spune ceva, face. Convins de dosarul pe care i l-am prezentat şi de necesitatea întreprinderii, a redactat o scrisoare pe care a trimis-o la zece oameni de afaceri bogaţi din România pentru a strânge suma de 50.000 de dolari (atât am socotit că va costa întreaga întreprindere). Foarte repede, domnul Sorin Marin, preşedintele Fundaţiei Anonimul a acceptat să ofere aceşti bani punând două condiţii (pe lângă aceea legată de calitatea colaboratorilor): să fie singurul sponsor şi să vadă toate volumele tipărite până în 2005 (după testul primului volum cred că data va fi puţin întârziată). Întreprinderea noastră se va concretiza, si Dieu le veut, în şase volume, a câte 600 de pagini fiecare, publicate la editura Polirom.

- Cum lucraţi efectiv?

- Datorită Colegiului Noua Europă şi Fundaţiei Anonimul, traducerea Septuagintei se poate derula în condiţii excelente. Traducătorii (o duzină) sunt bine plătiţi, adică, mai bine plătiţi decât ar putea-o face orice editură din România, iar starea de spirit e stimulativă. Deja am avut trei întâlniri comune în care s-a pus la punct bucătăria editorială şi strategia de lucru, s-au repartizat cărţile, s-au netezit asperităţile, s-a stabilit calendarul editorial. Am pornit pe baza unui dosar de lucru de câteva zeci de pagini, pe care l-am întocmit cu soţia mea, Smaranda, consultându-ne cu specialiştii şi prietenii noştri francezi. Ultima şedinţă de lucru de la NEC a avut ca obiect Pentateuhul, a cărui traducere şi adnotare s-a încheiat. Lucrurile au intrat pe un făgaş normal, iar atmosfera seminariilor noastre începe să semene îndeaproape cu aceea pe care o ştiu din Franţa sau din Italia. Între şedinţele bi- sau trianuale de la Colegiu, corespondăm aproape zilnic prin e-mail: punem la punct terminologia, hotărâm de comun acord anumite variante de traducere, anunţăm noile apariţii în domeniu, confruntăm traducerile şi ne stimulăm reciproc. Prin câteva donaţii pe care le-am obţinut din Franţa (mai ales de la Monique Alexandre) am încropit un fond de carte Septuaginta în cadrul bibliotecii NEC, astfel încât traducătorii să nu ducă lipsa bibliografiei de mâna întâi. Proiectul nostru e legat oarecum şi de proiectul traducerii franceze, coordonat de Marguerite Harl şi început acum mai bine de douăzeci de ani. Multe introduceri şi parte din note vor fi preluate din sau prelucrate după ediţia franceză; pentru volumele neacoperite de savanţii francezi vom întocmi noi înşine introducerile şi notele necesare.

- Ce-mi poţi spune despre colaboratori?

- Toţi cunosc foarte bine greaca veche, unii dintre ei având şi o pregătire teologică. Au fost cooptaţi pe baza activităţii lor anterioare şi a unui test de traducere, normal pentru un asemenea proiect. Toate generaţiile sunt prezente, de la proaspeţi absolvenţi de filologie clasică (23-24 de ani) până la „junimea” sexagenară. De asemenea, ţin să precizez, demersul nostru este unul în primul rând ştiinţific, iar apologetica de tip confesional nu face parte din charta noastră deontologică. Septuaginta se traduce la o temperatură normală, cu metodă, cu rigoare filologică şi, atât cât se poate, cu har literar. Dimensiunea teologică este implicită traducerii, nu trebuie explicitată ideologic.

- Care sunt carenţele traducerilor anterioare ale Bibliei în româneşte? În articolul din Aldine vorbeai despre un „viciu de metodă” de care ar suferi traducerile anterioare ale Vechiului Testament.

- N-aş vrea să mai insist asupra „scăderilor” versiunilor precedente. Am făcut-o deja, amplu, în textul din Aldine, în 1996, apoi într-un text recent, din Dilema, unde luam în calcul şi „diortosirea” Înalt Prea Sfinţitului Bartolomeu Anania. Pe scurt, versiunile româneşti ale Vechiului Testament realizate din 1936 până în 2000 mixează textul sursă, plecând simultan de la versiunea masoretică (ebraică) şi cea greacă. Am demonstrat cu mulţime de exemple că o asemenea metodă este inadecvată şi că ea nu poate duce decât la rezultate contestabile (acelaşi lucru îl face admirabilul Petru Creţia în volumul său apărut la Humanitas). Multe versete nu se mai regăsesc la Părinţii Bisericii, iar un discurs teologic valid nu se poate întemeia pe o versiune mixtă. Noi ne ţinem strict de ediţia Rahlfs, traducând, acolo unde este cazul, de două ori cărţile pentru care manuscrisele sau tradiţia oferă lecţiuni diferite (Judecători, Tobit sau Cartea lui Daniel, de pildă).

- În Epistola lui (Pseudo-)Aristeas, cea mai veche mărturie privind traducerea unor cărţi vetero-testamentare în greacă, ni se relatează modul în care, sub Ptolemeu al II-lea Filadelful (282-246 î.H.), şaptezeci şi doi de înţelepţi evrei (câte şase din fiecare trib) aduşi la Alexandria din Palestina, au tradus Legea lui Moise în şaptezeci şi două de zile. Ce poate fi considerat valid din punct de vedere istoric în epistola menţionată şi ce anume este doar strategie de legitimare? Te-aş ruga să ne mai spui care sunt legăturile şi diferenţele dintre gândirea iudaică tradiţională şi Septuaginta?

- Traducerea Pentateuhului din ebraică în greacă, realizată sub Ptolemeu al II-lea Filadelful, în prima jumătate a secolului al III-lea î.H., nu trebuie izolată de contextul – social, cultural, politic – al epocii. Ea formează un capitol – ce-i drept, privilegiat din punctul nostru de vedere, întrucât este vorba de însăşi Cartea Sacră – din bogata literatură iudeo-elenistică care include, printre altele, opera lui Philon din Alexandria, Scrisoarea lui Aristeas, Psalmii lui Solomon, oracolele sibylline, cronicile lui Flavius Josephus, o serie de intertestamentare etc. Trebuie avut în vedere faptul că populaţia evreiască din Egipt ajungea, în timpul în care Tora a fost tradusă, la câteva sute de mii, cifră impresionantă. Gradul de aculturaţie era diferit, nu toţi evreii având posibilitatea de a urma acel enkyklion paideias grec, „ciclu al educaţiei”, pe care îl vor fi urmat un Philon din Alexandria sau autorii înşişi ai traducerii Septuagintei. Conform Scrisorii lui (Pseudo-)Aristeas, din secolul al II-lea î.H., traducătorii Septuagintei ar fi fost chemaţi special din Palestina, de la Ierusalim, întrupând aşadar tradiţia cea mai autentică iudaică. Cercetătorii se întreabă care sunt motivele realizării ei? Unii savanţi moderni evocă o iniţiativă regală, din raţiuni juridice (J. Mélèse-Modrzejewski, Les Juifs d'Egypte, Paris, 1991, pp. 84-101: „Une loi pour les Juifs d'Egypte”). Alţii pun pe primul plan motive liturgice (H. St. Thackeray, The Septuagint and Jewish Worship, Londra, 1921) sau educative (S. Brock, „The Phenomenon of Biblical Translation in Antiquity”, Studies in the Septuagint, New-York, 1974, pp. 41-571), ba chiar de „prozelitism” (din relatarea lui Philon, încheiată cu episodul sărbătoririi acestui eveniment, reiese o anumită ambiţie de convertire a păgânilor la iudaism prin intermediul noului Pentateuh). Septuaginta, versiunea greacă a Torei, adică strict a Pentateuhului, reprezintă aşadar un produs strict iudaic, evidenţă care trebuie reamintită apăsat după douăzeci de secole de apropriere exclusiv creştină. Ea se inserează în tradiţia gândirii iudaice tradiţionale (aş folosi cu precauţie acest cuvânt, „tradiţional”, în legătură cu o materie extrem de mobilă şi diversă), purtând poate o amprentă mesianică ceva mai accentuată (cum arată părintele Barthélemy). Această amprentă se regăseşte în masa apocrifelor intertestamentare, apărute cam în aceeaşi perioadă, multe dintre ele în Egipt.

- Cu timpul, creştinii ajung să-şi însuşească Biblia greacă, putându-se vorbi chiar despre o creştinizare a acesteia, fapt evident dacă avem în vedere măcar mulţimea de codice creştine care conţin Septuaginta, mai numeroase decât „sulurile” evreieşti. În consecinţă, aproprierea scripturii ebraice, de către creştini, naşte polemici între cele două tabere. Care este legătura efectivă a Septuagintei cu creştinismul?

- Evreii folosesc Septuaginta fără urmă de suspiciune până la începutul erei creştine. Ba chiar o consideră la fel de inspirată ca şi textul original, ebraic. Respingerea ei se manifestă o dată cu apariţia creştinismului. După traducerea Pentateuhului, biblia greacă s-a tot îmbogăţit până în secolul al II-lea d.H.. Noul Testament citează Septuaginta, fapt care a dus, şi el, la discreditarea versiunii greceşti, percepută tot mai des ca o pervertire a Cărţii Sfinte. În secolul I d.H., rabinii stabilesc un canon al Bibliei ebraice, sensibil diferit de versiunea oferită de Septuaginta (celebrul „conciliu” de la Iamnia). Foarte repede, cum o dovedeşte, de pildă, Dialogul cu Tryphon, creştinii îşi apropriază Septuaginta, urmând ca evreii să se distanţeze polemic de ea. Părinţii folosesc, citează şi comentează aproape exclusiv versiunea greacă, recurgând la ebraică (pe care majoritatea dintre ei n-o cunosc) prin intermediari şi în mod secundar. Pierre Nautin presupune, de pildă, fără a demonstra cu certitudine, un maestru evreu al lui Origen, la Alexandria, la care teologul creştin recurgea de fiecare dată când avea de rezolvat vreo chestiune filologică sau exegetică. Chiar şi Ieronim realizează noua lui traducere, Vulgata, plecând simultan de la textul ebraic şi grec, întrucât unele cărţi, precum Psalmii, intraseră prea adânc în spiritul monahilor, în versiunea Septuagintei, pentru a putea impune o versiune cu totul inedită. Bisericile răsăritene au mers exclusiv după Septuaginta, hebraica veritas fiind percepută aici ca o reîntoarcere culpabilă la litera Vechii Legi. Nici în Occident, după secolul al VII-lea, când Vulgata începe să se impună, frecventarea versiunii greceşti n-a încetat, fapt dovedit de manuscrisele păstrate până azi, precum şi de poliglotele renascentiste.

- Spuneai că a existat o reacţie de revoltă a cărturarilor evrei care şi-au văzut scripturile folosite de către adversarii lor creştini. Drept urmare, evreii au recurs la alte traduceri ale Torei, pentru a se delimita de „abuzul” creştin în folosirea Septuagintei. Care sunt aceste traduceri ulterioare ale Torei?

- Da, adversitatea dintre cele două religii – iudaică şi creştină – are drept consecinţă înmulţirea traducerilor cât mai aproape de originalul iudaic, ca replici la versiunea Septuagintei. Cunoaştem cele mai importante traduceri ulterioare din Hexapla întocmită de Origen, un fel sinopsă pentru Vechiul Testament creştin. Hexapla punea în paralel, pe şase coloane, următoarele versiuni ale Vechiului Testament: 1) ebraică, 2) ebraică în caractere greceşti, 3) versiunea lui Aquila, 4) versiunea lui Symmachus, 5) Septuaginta, 6) revizuirea lui Theodotion. Origen dispusese într-o ordine "descrescătoare" versiunile Vechiului Testament coborând de la originalul ebraic prin traducerile ad verbum (ale lui Aquila şi Simmachus) şi până la traducerile mai libere (Septuaginta şi cea a lui Theodotion, care este, de fapt, o revizuire a Septuagintei). În notele filologice ale ediţiei noastre de la Colegiul Noua Europă vom semnala, de câte ori va fi nevoie şi acolo unde textul ni s-a păstrat, variantele de traducere propuse de către aceste traduceri „revizioniste”. Cât priveşte Cartea lui Daniel, de pildă, vom traduce atât versiunea Septuagintei, cât şi versiunea lui Theodotion, întrucât ultima a fost cea mai frecventată şi citată de Părinţii Bisericii.

Creştinismul e o religie pentru aristocraţi

- Domnule Cristian Bădiliţă, sunteţi unul dintre teologii, dintre specialiştii în patristică foarte activi. Anul acesta v-a apărut la Editura Polirom traducerea din limba greacă a Patericului, în iarnă va ieşi de sub tipar primul volum în limba română din Septuaginta, la care lucraţi cu un colectiv de profesionişti ai culturii biblice. Să ne oprim puţin asupra acestui proiect. De ce nu a fost tradusă până acum Septuaginta?

- E o poveste cu multe meandre. De fapt, Septuaginta a fost tradusă şi retradusă, din 1688 până în 1935, dar, cum nu mai trebuie demonstrat, traducerile respective au devenit aproape de nefolosit pentru un cititor obişnuit din ziua de astăzi. Sursele după care a fost realizată traducerea publicată în 1688 nu pot fi identificate cu precizie (greacă, în primul rând ; dar traducătorii vor fi tras cu ochiul şi la slavonă). Cert este că o ediţie acurată a Septuagintei (vorbesc de textul grecesc) n-a fost realizată decât în 1935, de către savantul german Alfred Rahlfs, ediţie care nu şi-a pierdut din valoare ; un colectiv de la Göttingen pregăteşte, de câteva decenii, o altă ediţie, mult mai stufoasă, luând în consideraţie şi ultimele descoperiri papirologice şi nu numai din secolul XX (mai ales manuscrisele de la Qumran). Prin urmare, dacă era să se refacă o traducere modernă serioasă a Septuagintei în româneşte, ar fi trebuit să se pornească de la ediţia lui Rahlfs din 1935. Or, cum am explicat în mai multe rânduri, de la traducerea Radu-Galaction (1936-1938), comanditată de Miron Cristea, lucrurile s-au încurcat în loc să se descurce, întrucât s-a lucrat simultan după două Biblii ; adică s-a tradus atât după textul grecesc al Septuagintei, cât şi după cel ebraic (textul masoretic). Acest viciu de metodă s-a menţinut până în ziua în care vorbim noi şi el implică două riscuri majore : primul, pierderea caracterului singular al Septuagintei în concernul versiunilor Bibliei ; şi al doilea, pierderea contactului cu însăşi tradiţia patristică, de care Biserica ortodoxă face atâta caz. Pentru că majoritatea Părinţilor Bisericii, oricum, toţi orientalii, atunci când citează ori comentează Biblia, citează şi comentează Septuaginta (sau versiuni greceşti apropiate de Septuaginta), şi nu textul masoretic, care, din punct de vedere cronologic, e mult posterior Septuagintei.

- Cât va dura şi cât va costa tălmăcirea şi notarea Septuagintei?

- Calculul iniţial a fost extrem de optimist. Speram să terminăm ultimul volum, al şaselea, până în toamna anului 2005. Or, după experienţa primului volum, a trebuit să-mi revizuiesc estimările. Cred că vom lucra până în 2006. Termenul e foarte strâns (comparativ : echipa franceză lucrează din 1986 şi abia jumătate din cărţile Septuagintei au fost publicate în Franţa; e drept, întreprinderea lor e absolut remarcabilă, faraonică aş spune, cu un bagaj de note şi introduceri care uimesc pur şi simplu). Costul proiectului, suportat integral de Fundaţia Anonimul, este de 120.000 dolari, utilizaţi pentru plata în condiţii onorabile a traducătorilor, pentru organizarea întâlnirilor trimestriale de lucru, pentru coordonare şi pentru achiziţionarea instrumentelor necesare de lucru. Colegiul Noua Europă gestionează această sumă în modul cel mai util cu putinţă. La aceasta trebuie adăugată contribuţia esenţială a editurii Polirom, care se ocupă de redactare, editare şi tipărire. Vedeţi dar câte resurse intră în joc.

- Ştiu că din grupul de specialişti care trudeşte la Septuaginta nu fac parte numai ortodocşi. Există diferenţe semnificative între viziunile membrilor grupului de altă confesiune şi cea a ortodocşilor?

- Deloc. Noi nu facem o traducere „ortodoxă”, „catolică” sau „protestantă”. De fapt, personal nici nu ştiu ce înseamnă o „biblie confesională”. Am avut acum un an de zile o discuţie, la o cină, cu Marguerite Harl, coordonatoarea traducerii franceze, pe această temă. În Franţa, ştiţi că există marota laicităţii. Dacă nu eşti „laic” eşti un neterminat, un „obscurantist”, un ins pierdut pentru societate. Pe mine mă deprimă cumplit ce ascult zilnic la radio şi televiziune, parcă-mi prelungesc copilăria şi adolescenţa ceauşistă. Până şi Biserica, în Franţa, e laicistă (nu toată Franţa e aşa, să fiu bine înţeles, altfel aş pleca mâine de aici). Dar, de fapt, cu Marguerite Harl m-am înţeles de minune pe subiectul „neconfesionalităţii” traducerii Septuagintei. Ea avusese o discuţie la un moment dat cu un francez ortodox care-i spusese că el vrea să facă o traducere „ortodoxă”. Afirmaţie complet ridicolă, întrucât Septuaginta e una singură, nici ortodoxă, nici paraortodoxă. În plus, dacă e să fim cinstiţi până la capăt, trebuie să spunem imediat că Septuaginta primă a fost iudaică sută la sută, întrucât traducerea Pentateuhului ebraic în greceşte a fost realizată de un grup de rabini, la Alexandria, în secolul al III-lea î.H.. Or, unde erau „confesiunile” creştine în secolul al III-lea înainte de Hristos ? Astea sunt discuţii inutile şi de un nivel destul de jenant. Revin la întrebarea Dvs., pe care o înţeleg foarte bine, tocmai pentru că doreşte să preîntâmpine asemenea „discuţii”. Traducerea noastră se doreşte în primul rând o traducere ştiinţifică, realizată cu simţ de răspundere filologic, dar şi teologic. Spun „teologic”, pentru că o mare parte din note sunt note patristice. Poate o să vă surprindă, însă unul din cei mai buni patrologi din România la ora actuală este… un pastor baptist, prieten încă de pe băncile facultăţii, reverendul Marius Cruceru, de la Oradea, care va traduce Cântarea Cântărilor. Nu există absolut nici o diferenţă de viziune între mine şi el, sau între mine şi Francisca Băltăceanu, al doilea coordonator, catolic, al întregii traduceri. Noi nu facem politicianism confesional, ci încercăm să scoatem la liman o traducere cot la cot, cu pricepere şi rugăciune împreună (sper să nu se înţeleagă din vorbele mele cum că am fi nişte « ecumenici » ; suntem oameni normali şi atât).

- Spuneţi-ne care sunt lucrurile noi notabile pe care le dezvăluie traducerea. Ce cuprinde volumul şi care sunt deosebirile faţă de traducerile în româneşte de până acum ale Bibliei?

- Fiecare cititor poate să vadă şi să cântărească totul cu ochii şi cu mintea lui. Ce pot spune e că pentru prima dată, după 300 de ani, Vechiul Testament apare corect tradus după greacă. Noi urmăm consecvent, cu bună încăpăţânare filologică, ediţia Rahlfs şi tradiţia patristică, întemeiată pe textul grec. Deosebirile nu sunt multe, sunt capitale faţă de traducerile româneşti de până acum, care au amestecat, cum spuneam, textul grecesc şi cel masoretic (inclusiv « diortodirea » Bartolomeu Anania). Aici aş dori să mă refer pe scurt la un singur lucru. Septuaginta ne-a parvenit aproape integral în două manuscrise principale, datând din secolul al IV-lea şi al V-lea, Vaticanus şi Sinaiticus. Uneori aceste manuscrise dau versiuni diferite ale unor cărţi, precum Judecătorii sau Tobit. Cazul Cărţii lui Daniel e şi mai special, întrucât Părinţii Bisericii folosesc şi comentează aproape în exclusivitate versiunea lui Theodotion, posterioară Septuagintei. În toate aceste cazuri, am decis să traducem, pe coloane, ambele versiuni, în aşa fel încât cititorul să aibă viziunea completă asupra textului grecesc. Aşa se şi cuvine, în bună regulă filologică şi nu numai.

- În anii trecuţi, aţi publicat traducerea comentată a Evangheliilor apocrife. În ce sens sunt ele folositoare, de vreme ce nu au fost primite în canonul oficial? Şi de ce nu au fost, dacă Sfinţii Părinţi ai Bisericii se referă la ele? Au doar un rost cărturăresc, să zic aşa?

- Problema canonului „oficial” pare definitiv rezolvată în mediile clericale. Ea nu este aşa pentru un creştin cinstit şi responsabil, care nu bagă sub preş sau pune în cârca unui canon oricum arbitrar, probleme de o importanţă covârşitoare. Până în secolul al IV-lea nu există un canon admis oficial în bisericile timpurii. Prima listă, destul de şovăitoare, apare la Eusebiu al Cezareii, apoi, lista completă, la Atanasie. Dar mai avem şi mărturia aşa-numitei „liste a lui Muratori”, după numele savantului care a descoperit-o. Ea datează, se pare, din secolul al II-lea. În „lista lui Muratori” nici vorbă de canonicitatea Apocalipsei lui Ioan, de pildă. S-au dus „bătălii” serioase în primele trei secole creştine pentru stabilirea unui canon, în special după zguduirea marcionistă. Evangheliile apocrife pe care le-am reunit în volum au circulat liber în diferite comunităţi creştine antice, zidind suflete şi explicând unele aspecte mai puţin abordate în textele „canonice” (pun canonice între ghilimele, pentru că e un anacronism să folosesc termenul cu sensul actual pentru perioada respectivă). De pildă, episodul naşterii Mariei; episodul intrării Mariei în Templu; al întâlnirii lui Ioachim şi Ana la Poarta Aurită; episodul coborârii Mântuitorului în iad şi al eliberării protopărinţilor etc., toate reprezentate iconografic în tradiţia ortodoxă, rămân suspendate în afara acestor texte numite „apocrife” (Protoevanghelia lui Iacob sau Evanghelia lui Nicodim etc.). Personal resimt o anumită jenă când trebuie să insist asupra unor evidenţe; asemenea subiecte nu au nevoie de nici o justificare într-o cultură matură şi într-un orizont de credinţă normal. Cine se teme de cuvântul « apocrif » ar trebui să nu citească nici un sfert din epistolele pauline, care sunt şi ele tot apocrife. Să mergem cu consecvenţa până la capăt ! Şi chiar dacă n-ar avea decât o valoare „culturală”, evangheliile apocrife fac parte din zestrea formidabilă a creştinismului antic şi ignorarea lor deliberată mi se pare pur şi simplu un act de barbarie.

- Aţi lucrat cu pasiune şi metodă la Pateric, fiind convins că este un „compendiu de politeţe creştină, de bunătate şi civilitate”. Credeţi că acest „minunat însoţitor al sufletului către moarte” - cum numiţi undeva Patericul - îşi va împlini menirea într-o lume în care cărţile tind să devină doar obiecte decorative?

- Atanasie îl numea pe Antonie, „lege sau Evanghelie întrupată”. Atâta vreme cât va exista religie creştină, vor exista şi oameni care să încarneze Evangheliile şi Patericul, nu doar să le citească. De fapt, în felul şi cu valenţele noastre, fiecare dintre noi imităm modelele creştine autentice, chiar fără să ne dăm seama. Dacă, aşa cum spuneţi (dar eu unul nu cred), cărţile au devenit azi obiecte decorative, atunci să schimbăm instrumentul de comunicare, ori să le utilizăm pe cele acum în vogă. Cărţile, în fond, nu sunt decât obiecte ; viaţa lor se trage din viaţa celor care le scriu şi a celor care le citesc. Isus n-a scris decât o singură dată, pe nisip, şi totuşi creştinismul e încă viu. Patericul a fost mai întâi vorbit, după aceea aşternut în scris. Eu n-aş plânge deloc moartea cărţilor, dacă acest lucru ar fi însoţit de o resurecţie spirituală şi culturală, în adevăratul sens al termenilor. Nu cărţile, ci oamenii, prin exemplul lor viu, autentic, ne formează, ne cizelează, ne tulbură şi ne convertesc. Există o apoftegmă foarte frumoasă în acest sens. Trei călugări vin la Antonie să-i ceară sfat. Doi dintre ei pun mereu întrebări, îl descos pe bătrân, scot sufletul din el ; al treilea tace atent, fericit. După câteva vizite, Antonie, intrigat, îl întreabă : „Frate gradă” (povestesc, nu citez exact) „de când vii la mine, niciodată nu te-am auzit deschizând gura. N-ai nimic să mă întrebi ?” Iar fratele răspunde: „Avva, îmi ajunge să te privesc.” Punct. Nu mai e nimic de adăugat. „Îmi ajunge să te privesc”. Aşa vă spun şi eu: îmi ajunge că Evangheliile şi Patericul există. Dacă le vor mai deschide sau nu oamenii, asta mă interesează mai puţin. Deşi eu cred că sunt din ce în ce mai mulţi care le deschid, dar cum interesele noastre s-au diversificat, nu mai simţim deschiderea unui Pateric ca pe un eveniment deosebit.

- Patericul, Evangheliile apocrife, Septuaginta sună straniu, de neînţeles pentru marea majoritate a creştinilor români. Dacă au învăţat să meargă la Sfânta Liturghie şi să respecte canoanele, românii n-au prea fost curioşi să buchisească străbuna credinţă. Este posibilă, în viziunea dvs., o însuşire în masă a culturii creştine?

- Ca să răspund, trebuie să reiau apologul lui Terenţiu: nimic din ce-i omenesc nu trebuie să-i fie străin creştinului, pentru că el urmează modelul lui Isus, căruia nimic omenesc nu i-a fost străin, în afară de păcat, fireşte. Credinţa nu se exprimă cel mai profund, după mine (şi după monahii egipteni, de altfel, dacă-i citim cum trebuie), mergând mecanic la biserică şi făcând o mie de cruci şi o mie de mătănii pe oră. Astea sunt gesturi, expresii convenţionale ale faptului religios, pe care le practic şi eu, de altminteri. Dacă vrem să rămânem convenţionali, foarte bine, eu nu mă opun. Dar mă revolt de îndată ce mi se spune că aceste expresii convenţionale mă şi mântuiesc. Să citească, cei care susţin asemenea lucruri, Predica de pe munte sau Patericul şi să se trezească, să revină cu picioarele pe pământ. Creştinismul înseamnă descoperirea şi exersarea libertăţii umane în „limitele” iubirii cristice. E dezmărginire curată, e anticonvenţionalism de cea mai aristocratică speţă. Nu înseamnă că-i îndemn pe oameni să lase baltă canoanele, posturile şi liturghia. Îi îndemn numai să nu creadă că Dumnezeu s-a coborât spre noi ca să ne bage mântuirea pe gât în manieră contabilicească, vorba minunatului Steinhardt. În fine, creştinismul, deşi are un mesaj universal, nu-i o religie pentru mase, orice s-ar spune şi orice s-ar crede. E o religie pentru aristocraţi (din toate categoriile sociale, fireşte) şi tocmai de aceea universală.

Când eşti înjurat şi de talibanii atei, şi de talibanii teocraţi, dormi foarte bine şi lucrezi cu spor

- Navigând în spaţiul virtual printre sumedenii de texte despre Dvs., îmi vine să mă întreb: „Cine sunteţi, Cristian Bădiliţă”? Să ştiu şi eu, baptistul, cu cine m-am asociat. De la „papistaş” la „baptist”, „ecumenisto-sincretist” şi chiar „om cu simpatii masone” e cale lungă şi-ntortocheată. Sunteţi deja un „caz” aflat în bătaia puştii din două direcţii: una pe linie politico-religioasă, cealaltă pe linie politico-(in)culturală, vizibile, pe de-o parte, în reacţiile la adresa dumneavoastră venite din partea unor teologi, clerici, comentatori ortodocşi, cealaltă în reviste culturale formatoare de opinie, cum ar fi Dilema veche, Observator cultural, România literară sau, pe vremea când trăia încă, Idei în dialog. Trebuie să recunosc că rar mi se întâmplă să fiu martor la asemenea visceralitate ca aceea întâlnită în reacţiile care vă privesc. Reuşiţi nemaipomenit să polarizaţi reflexele cititorilor sau ale celor care vă ascultă, astfel încât rar se întâmplă să întâlneşti oameni „neutri” faţă de Cristian Bădiliţă (mă refer la cei care sunt „în temă”): pe Bădiliţă îl iubeşti sau îl urăşti, cu acelaşi patos. Iată un exemplu, din partea lui Răzvan Codrescu, în 2008, pe blogul dânsului: „În pofida aparenţelor, filologul remarcabil din el n-a fost niciodată dublat de un teolog pe măsură, ci doar de un eseist filozofant certat cu dreapta credinţă, adept al unui gnosticism eclectic şi resentimentar, pe un fond deconcertant de laxitate morală (fatal, de obicei, talentelor fără caracter)”. Sunteţi, aşadar, un candidat perfect pentru execuţie, dar din punctul meu de vedere acest gen de reacţii spun mai mult despre autorii lor şi despre patologia culturală şi religioasă din România, decât despre dumneavoastră. Mai întâi, să ne întoarcem ad fontes. Când aţi intrat prima dată „în vizor”? Cum şi prin ce aţi început să deranjaţi şi să tulburaţi apele în direcţiile de care vorbeam?

- Aş evita să vorbesc numai despre „cazul” meu, presupunând că aş fi unul. Cred că merită să facem o radioscopie a câtorva grupuri culturale şi teologice din România, ca un exerciţiu, raţional şi necesar, de igienă mintală. Orice critică e justificată în cadrul unor parametri. Nu mă interesează criticile aduse de un ins 1) nepregătit; 2) urechist; 3) de rea credinţă. Aţi citat un fragment din atotştiutorul „polimat” Răzvan Codrescu. Îi cunosc, pe citite, realizările culturale şi pot spune, cu mâna pe inimă, că fără ele cultura sau teologia română n-ar intra în colaps. Asta nu înseamnă că dispreţuiesc sau minimalizez ceea ce a făcut. Câteva traduceri utile şi elegante, care se adaugă altor traduceri. Câteva eseuri supărate, dintr-o perspectivă legionar-desuetă, care mi-au stârnit jenă, fără să mă înveţe nimic. Oricum, dl. Codrescu nu are nici calificare de teolog, nici calificare de biblist, nici calificare de patrolog sau de filolog clasic pentru a da verdicte în aceste domenii. Aştept şi accept verdicte de la colegii mei occidentali, de la un Lorenzo Perrone, de la o Monique Alexandre, de la un Charles Kannengiesser, de la un Angelo di Berardino, care n-au păscut gâştele pe tarlaua legionaroidă împreună cu R. Codrescu. Iar din România, accept oricând critici şi sfaturi, în materiile de mai sus, de la o Francisca Băltăceanu, de la un Ioan I. Ică jr., de la un Marius Cruceru sau de la un Petre Guran. Dl Codrescu să-şi dea cu părerea în privinţa „teologilor” Puric, Ciachir, M. Platon, Târziu. Pasajul citat de dumneavoastră nu provine doar dintr-un fond ideologic, ci şi dintr-un fond murdar. Este dl. Codrescu duhovnicul meu personal, încât să-şi îngăduie să vorbească de „laxitate morală” sau de „talent fără caracter”? Lucrurile astea nu mai ţin de critică, ci sunt calomnii, jigniri la persoană, deloc creştineşti. Dacă aş avea amor propriu, aş apela direct la un avocat. Dar ce folos? Sufletele nu se vindecă la tribunal, ci la o clinică de suflete. Dacă acest om are un duhovnic şi crede în taina vindecătoare a spovedaniei, atunci îşi va retrage jignirile şi-şi va cere iertare. Nu mie, ci lui Dumnezeu. Jignirile nu sunt critică, nici pamflet. Sunt mizerie morală. Dar, ca peste tot în România, tocmai cel care practică imoralitatea, jignind fără să-i pese, te acuză de „laxitate morală”. Cât despre faptul că aş fi certat cu „dreapta credinţă”, aceasta e o veşnică şi, deja plictisitoare, acuză ce mi se aduce de ani de zile, din partea unor inculţi naţionalişti, care 1) deformează termenul de orthodoxie (dreapta credinţă) după propriile lor şabloane, milităreşti; 2) caută să-şi justifice, într-un fel, lipsa de educaţie religioasă. Dacă eu sunt certat cu „dreapta credinţă” atunci sunt „certaţi cu dreapta credinţă”: autorii Noului Testament, Părinţii pustiei şi ai Bisericii, din care am tradus sute de pagini, marii teologi ortodocşi ai secolului XX Pavel Evdokimov, Olivier Clément, Elisabeth Behr Sigel, Jaroslav Pelikan, Lev Gillet, Nicolae Steinhardt, Kallistos Ware, Boris Bobrinskoi, Michel Evdokimov sau Michel Stavrou. E foarte uşor să dai cu piciorul în ce are ortodoxia mai profund, mai şlefuit, mai uman şi, la urma urmei, mai civilizat, numai pentru că nu ai făcut niciodată efortul apropierii de adevăratul univers al ortodoxiei. Pentru asta îţi trebuie, pe lângă ţâfnă, şi ceva greacă, şi ceva latină, o metodă adecvată de lectură, o cunoaştere serioasă, plecând de la surse, nu de la prejudecăţi, a istoriei creştinismului, dar mai ales un strop de cinste sufletească. Un Michel Stavrou sau un Boris Bobrinskoi încremenesc de durere în faţa urâţeniei, imoralităţii şi prostiei unor curente ortodoxiste din ţările est-europene, inclusiv din România. Nu-şi pot da seama cum de asemenea inşi se pot numi ortodocşi, se pot împărtăşi cu seninătate sau face semnul crucii cu conştiinţa împăcată. Aceasta e problema ortodoxiei româneşti: lipsa de cuviinţă, care-i dublată, în majoritatea cazurilor, de ignoranţă.

- Dacă tot vine vorba de ignoranţă, nu o dată v-am văzut „tras de urechi” pentru că îndrăzniţi să scrieţi numele Mântuitorului cu un singur „i”.

- Asta pare să fie „cea mai importantă chestiune” teologică a multora dintre ortodocşii români. Dar ei fac rău nu doar Bisericii lui Cristos, în primul rând îşi fac rău lor înşişi. Cum te poţi mântui plin de ură şi resentiment, găinărindu-ţi sufletul la nesfârşit? E o tristeţe cumplită.

- Dar de ce credeţi că sunteţi nedigerabil pentru aceşti oameni? De ce nu vă puteţi ţine limba şi restrânge interesele intelectuale în Apus? Ce „interese” de mărire vă mână? Haideţi să-i lăsăm din nou să vorbească pe detractorii dumneavoastră. Teodor Baconsky în Dilema veche, octombrie 2007: „Visul prea omenesc nutrit de Cristian Bădiliţă este acela ca lumea să vorbească despre el. Vrea notorietate, celebritate, demnitate. Şcolit prin Franţa şi Spania, omul a practicat poligrafia, reuşind să tipărească o sumă de cărţi în cele mai diferite genuri (de la studiile patristice şi cele dedicate gnosticismului antic, până la poezie, jurnal sau eseu). Până spre 40 de ani, CB a tot căutat să rămână în „Occident", numai că n-a izbutit să obţină acolo vreo poziţie academică serioasă. Aproape necunoscut în Hexagon, el a dus o existenţă publică intermitentă, bazată pe colocvii transalpine, fără ca o catedră la o mare universitate apuseană să-i legitimeze, definitiv, competenţele. Ar fi putut deveni un al doilea Ioan Petru Culianu sau un alt Victor Ieronim Stoichiţă. Pentru a satisface nişte ambiţii atât de exigente, ar fi trebuit să participe la toate concursurile menite să-i consolideze statutul. Un atare obiectiv a fost însă ratat. Evident, nimeni, cu excepţia lui însuşi, nu poartă vina acestui eşec profesional”.

- Hahaha. Genial. Aş fi tentat să spun doar atât: „Acesta e Baconsky”. De la creştinismul kalaşnikov, Codrescu, am trecut la creştinismul caviar. Ar fi vai de sufleţelul şi de tărtăcuţa noastră dacă am trăi exclusiv pentru o catedră în Occident, sau pentru o carieră tip Culianu sau Stoichiţă (cu modelele astea m-a terminat!). Trăiesc în Occident de douăzeci de ani pentru că aici îmi place să trăiesc. Nu-i suficient? Sincer, nu mă miră lipsa de inteligenţă a lui Baconsky, mă miră pretinsul lui „atotştiutorism”. Baconsky ştie exact ce vreau eu. Oare de unde? Ne-am făcut noi vreodată confidenţe, ne-am spovedit unul altuia? Din câte-mi aduc eu aminte, niciodată. Dar, din moment ce el spre asta tânjeşte sau tânjea, înseamnă că toată lumea cu doctorat la Sorbona trebuie să tânjească precum Baconsky. Avem de-a face cu aceeaşi tehnică, stalinistă, a insinuării... certe. Băieţii care l-au distrus pe Goma „ştiau” că acesta era un duşman iremediabil al României. Iar ei „erau” România. Goma era „tătar”, nu avea nicio legătură cu România. Băieţii care au distrus Biserica greco-catolică ştiau precis că „ăştia” erau nişte „trădători” care urmăreau subminarea Bisericii strămoşeşti şi, în final, distrugerea întregii ţări, chiar dacă greco-catolicii făcuseră şi România mare, şi primele şcoli în limba română, şi primele studii serioase despre istoria neamului românesc. Băieţii care l-au distrus pe Dorin Tudoran „ştiau” că este homosexual, chiar dacă totul nu era decât o invenţie gogonată. În fond, de ce să nu „ştie” Baconsky mai bine decât mine ce vreau eu? Doar el e Bădiliţă, nu? Dar de ce „ştie” atât de bine Baconsky ce vreau eu? Pentru că la un moment dat l-am întrebat, în presă, de ce nu locuieşte, ca toţi ambasadorii de până la el, în clădirea Ambasadei din Paris şi închiriază, pe bani publici, un apartament care costa, pe lună, cât cinci salarii de profesor universitar. Iată de ce „mă ştie” Baconsky atât de bine. Cât priveşte cariera mea, alţii sunt îndrituiţi s-o judece, un Norelli, un Kannengiesser, nu un puişor de stalinist ajuns belfer pedelist.

- Să încercăm să clarificăm un alt aspect, metodic şi cronologic. Poziţionările dumneavoastră sunt clare. Dar tot Teodor Baconsky afirmă că „nu ştie decât să muşte mâna care îl mângâie”, având în vedere că în trecut eraţi în aceeaşi „tabără” cu unii dintre cei pe care îi criticaţi astăzi acerb pentru diferitele compromisuri la nivel politic sau intelectual, printre care amintesc nume grele: Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici, sus-numitul Teodor Baconsky, Adrian Papahagi. Ca o ironie, Mihail Neamţu, un alt acut detractor bădiliţian de astăzi, vă punea, într-un articol în Dilema, din 2006, într-o triadă alături de Adrian Papahagi şi Toader Paleologu, cu care ştergea pe jos. Ce s-a întâmplat în decursul anilor? Cum i-aţi cunoscut şi ce au însemnat, profesional şi personal vorbind, aceste relaţii pentru dumneavoastră? Ce a dus la această ruptură dureroasă şi intensă? Păreţi genul de om care îşi arde corăbiile, „nu mai lasă loc de bună ziua”, cum se spune, iar această intransigenţă incapabilă să închidă ochii la impostură trebuie să provină din nişte principii călăuzitoare, nu din atitudinea unui tip „tot mai singur şi mai ulcerat” (Răzvan Codrescu), a unui „taliban intelectual” (Andrei Cornea, în 2005, Dilema veche), a unui om permanent „cu capsa pusă”. Ce este atât de grav, în opinia dumneavoastră, în compromisurile pe care le reproşaţi celor amintiţi mai sus?

- Toader Paleologu, Adrian Papahagi, Petre Guran mi-au fost prieteni foarte apropiaţi, şi multă vreme, la Paris. Erau oameni serioşi, ne întâlneam aproape zilnic fie în bibliotecă la École normale, fie la câte unul dintre noi. Din 1995 până prin 2009 mi-au fost cei mai apropiaţi prieteni. Paleologu, un excelent specialist în filozofie modernă şi în filozofie politică, autor al unei teze fermecătoare despre Carl Schmitt, Guran, remarcabil bizantinolog, Papahagi, anglist excepţional şi medievist. Neamţu, cu care n-am avut prea mult de-a face, e un penibil arivist, dar ambiţios şi harnic. M-a frecventat cât eram „profitabil”, apoi, când a văzut că-şi poate şterge nasul de unul singur, a devenit „anti”. Toader Paleologu, inteligent, dar şi enervant de sforar, vrea puterea, şi o spune direct, fără reţineri, aşa că a intrat în politică. Acum, vrerea omului nu poate fi discutată. E ca în amor. Vreau femeia cutare, ea îmi place, mă dau peste cap să o cuceresc. Spre deosebire de ceilalţi tăntălăi, care s-au înhămat, din arivism, la căruţa acestui comunist inestetic de la Cotroceni, Paleologu nu s-a supărat niciodată când i-am spus ce gândesc despre aventura lui politică. N-a ţinut să-mi arate cât de „greşit” judec eu lucrurile şi cât de bine intenţionaţi sunt ei. Cu un anumit cinism, mi-a dat de înţeles că altfel nu putea avansa în cariera politică. Ce nu pot eu accepta sub nicio formă, în cazul deraierii foştilor mei prieteni, este participarea la o campanie de uzurpare şi întinare a simbolurilor Pieţei Universităţii din 1990. Să vii, în 2006, în 2007, în 2010, şi să spui că tu, Guran, sau că tu, Neamţu, reprezinţi idealurile Pieţei Universităţii, când n-ai nicio legătură cu ce s-a întâmplat în 1990, e o murdărie fără seamăn şi de neiertat. În 1990, preşedintele acestor maimuţici „revoluţionare” făcea parte din guvernul comunist împotriva căruia noi am organizat Piaţa Universităţii. Mai grav, din guvernul care a organizat mineriada împotriva noastră. Încă şi mai grav, Guran, Neamţu şi ceilalţi ortaci cotrocenişti cunosc aceste lucruri. Au întinat conştient. Prin urmare, impardonabil. Cum credeţi că ne-am simţit, cei care am fost, trei luni de zile, în 1990, fie în balcon, fie pe caldarâmul Pieţei, văzând cum cea mai dureroasă, dar şi cea mai sublimă parte din existenţa noastră e scuipată de aceşti găinari?

- Mihail Neamţu l-a înlocuit între timp pe Marius Oprea la IICCR. Ce legătură are el cu acest domeniu?

- Dragă domnule Vereş, România arată cum arată, foarte trist, în primul rând din cauza mizeriei morale a intelectualilor. Acest oacheş de la Cotroceni, căruia nici nu doresc să-i pronunţ numele, a făcut zob, în doar câţiva ani, până şi ultima fărâmă de solidaritate care mai exista între intelectuali. Dar intelectualii sunt o specie penibilă. Există şi excepţii, foarte rare. Eu nu mai dau doi bani pe ei de multă vreme. Dacă vreţi să vedeţi, prin contrast, ce-i un intelectual uitaţi-vă la filmuleţul de pe youtube făcut la Cotroceni, prin 2007, cred, când Vasile Paraschiv, un simplu muncitor, îi înapoiază preşedintelui Mangă decoraţia, spunându-i verde-n faţă: „Nu primesc decoraţii de la un comunist.” Alături de Vasile Paraschiv, uşor în dreapta ecranului, e un intelectual, mândru nevoie mare de insigna pionierească dăruită de preşedintele comunist, şi care zâmbeşte, aşa, ironic, la adresa „nespălatului” Paraschiv. Îţi vine să-l iei de fălci şi să-l pupi, nu alta. Spunându-i: „Trăiască şi puiască intelectualii, ei sunt pâinea şi sarea dictaturilor”.

- Vi se poate răspunde că şi dumneavoastră sunteţi intelectual.

- Nu, eu nu sunt intelectual. Eu sunt poet, patrolog, eventual pomicultor, care uneori scrie şi articole în „presa proprie”. Nu ştiu ce înseamnă „intelectual”. Termenul apare, în Franţa, în timpul „afacerii Dreyfus”, aşadar foarte recent, în secolul XIX. În timpul „afacerii”, existau intelectuali pro Dreyfus şi contra Dreyfus. Nu doar pro, aşa cum se sugerează astăzi. Jaurès, Léon Daudet, scriitori importanţi, ultracelebri în epocă, au fost contra.

- Acum, că am ajuns la acest punct, haideţi să discutăm puţin despre rolul intelectualului în viaţa cetăţii, în special în viaţa politică. Cred că ce s-a întâmplat după 1990 este simptomatic. Are voie intelectualul să fie înregimentat politic? Istoria abundă de exemple ale opţiunilor politice deplasate ale unor intelectuali de anvergură; este ca şi cum intelectualilor le-ar lipsi un simţ al concretului, al pragmaticului. Alteori, aceştia participă sau iniţiază mişcări, ori revoluţii, mânaţi de idealurile cele mai nobile, doar pentru a sfârşi în dezamăgire. Cuvintele lui Joseph Conrad mi se par juste, deşi poate ar trebui nuanţate, dar şi dureroase în acelaşi timp: „Naturile scrupuloase şi drepte, nobile, umane şi devotate, cei altruişti şi inteligenţi s-ar putea să pornească o mişcare, dar ea îi depăşeşte. Ei nu sunt liderii unei revoluţii. Ei sunt victimele ei: victimele dezgustului, ale deziluziei – adesea ale remuşcării. Speranţe înşelate în mod grotesc, idealuri batjocorite – iată definiţia succesului revoluţionar”. Cum poate, aşadar şi cum trebuie să influenţeze intelectualul ţara în care trăieşte?

- Să presupunem că acest termen, „intelectual”, are un sens precis, deşi, repet, în mintea mea e o etichetă de circumstanţă. Dar să încercăm să-i dăm un sens. Pozitiv. Intelectual ar fi un om de carte (condiţie obligatorie), recunoscut şi apreciat de breasla sa, de cei din domeniul său (la nivel mondial) care, la un moment dat, într-un moment de cumpănă a istoriei (cum a fost, de pildă, afacerea Dreyfus) intervine, energic, curajos, în arena publică, denunţând, argumentat, o nedreptate sau o samavolnicie. Aşa au procedat Paul Goma şi Ion Negoiţescu în 1977, când s-au raliat mişcării lui Havel împotriva samavolniciilor comuniste. Aşa s-a întâmplat în 1990, când foarte mulţi intelectuali s-au raliat, spontan, la Proclamaţia de la Timişoara. Intelectualul intervine sau trebuie să intervină atunci când ceva nu merge, atunci când libertatea obştii e pusă în pericol. Dar mereu s-au găsit, pe lângă opozanţi la impostură, şi susţinători ai imposturii. În anii 1980 Ceauşescu îşi avea soborul lui de adoratori, în frunte cu Eugen Barbu, Ion Zamfirescu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Vadim Tudor etc. După 1990, şi Iliescu şi-a găsit „faliţii” lui, în cap cu Răzvan Theodorescu, Augustin Buzura, Eugen Simion, propulsat direct în fruntea Academiei, pentru servilism, Fănuş Neagu, Păunescu etc. Din 1990 până prin 2006 o franjă a intelectualităţii noastre, ceva mai cu bun-simţ decât restul, s-a ţinut tare-n opoziţie, dar uite că a dat peste ei ucigă-l toaca şi au cedat şi ei până la urmă. Ce caută Liiceanu, sau Pleşu, sau Patapievici lângă acest lumpen uns cu toate alifiile comuniste, suflându-i în ciorbă de dimineaţă până seară? Asta e complet inacceptabil. Vroiau să facă politică, n-aveau decât să înfiinţeze un partid propriu, ori să-şi ofere „serviciile” singurului partid civilizat şi necomunist din România, partidul tradiţional liberal. Poza de grup Patapievici, Liiceanu, Udrea, Blaga, Mangă spune totul despre halul în care au decăzut aceşti intelectuali. La un moment dat, nu făcea Patapievici reclamă pentru un post de manele? Asta a ajuns: manelistul Patapievici. Eu, fireşte, mi-am arătat şi cu această ocazie „arivismul” (subtilul Baconsky dixit), încheind-o cu ei tocmai când au pus mâna pe putere. Aşa-s eu, un arivist împieliţat.

- Recunosc că m-a amuzat să vă văd citat, de către Paul Cernat, în Observator cultural, alături de Mircea Platon, Ovidiu Hurduzeu, Dan Ciachir, Sorin Dumitrescu. Citez: „fără a menţiona că, între timp, a apărut un conflict între neoconservatorii păltinişeni şi tradiţionaliştii de tip Mircea Platon-O. Hurduzeu-C. Bădiliţă” (iulie 2010) sau „Mai ales atunci când saluţi entuziast (cu bemoli ici-colo) volumele unor Dan Ciachir, Sorin Dumitrescu, Iuliu Cristian Arieşeanu, Ovidiu Hurduzeu, Cristian Bădiliţă sau Mircea Platon – aflaţi în tradiţia interbelică a eseisticii naţionalist-spiritualiste” (mai 2007). Singura circumstanţă atenuantă a domnului Cernat este că n-a citit nici un rând din ce aţi scris şi, în mod sigur, nu textele în care aţi luat atitudine tocmai faţă de Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon, ori ce spuneaţi despre Dan Ciachir în volumul Orthodoxie versus ortodoxie. Iată-vă aşadar tradiţionalist îmbibat de naţionalism-spiritualist!

Aici intrăm în altă zonă, graţie căreia îi voi reabilita, măcar la nivel cultural, pe foştii mei prieteni Patapievici, Pleşu, Baconsky, Guran sau Papahagi. Dl. contabil Cernat are boala structuraliştilor, care-i o boală marxistă. El nu vede individualităţi, persoane, ci doar grupuri, structuri. Metoda e aceeaşi cu cea practicată de talibanii ortodoxişti, numai că, de data aceasta, avem de-a face cu o specie diferită, anume, talibanii paşoptişti, „luminaţi”, „în pas cu vremurile”, care poartă un surâs adolescentin lipit cu scotch pe buze. Dl. Cernat are competenţă pe o anumită felie, destul de îngustă, a literaturii române. Dacă într-adevăr şi-ar cunoaşte meseria, ar şti unde şi care-mi este locul. La un moment dat, îl lua peste picior pe „naivul” Dan C. Mihăilescu pentru că acesta mă compara cu „ditamai” omul de cultură Antohi. Dan C. Mihăilescu pica drept aiurit. Cum adică, dom’le, acest nimeni Bădiliţă poate sta alături de grandiosul Antohi? Nu intru acum în biografia „doctorului” Antohi, între timp prealămurită, însă dl. Cernat ar trebui, pe viitor, atunci când simte că se va face de râs, să-şi consulte ori soţia, dacă posedă, ori un bun dicţionar (poate chiar Internetul). Da, domnule Cernat, n-am fost coleg cu Antohi nici la şcoala de informatori de securitate, nici la filologie clasică, nici la teologie, nici la Madrid, nici la Trento, nici la Sorbona. Cât despre înregimentarea alături de Ciachir, Hurduzeu, Platon, etc., înregimentare ignară, de dragul etichetei, de ce n-aş accepta-o, „de nervi”? În fond, e de o mie de ori mai onorabil să stai în compania lui Hurduzeu şi a lui M. Platon, cu toate aiurelile lor, decât în aceea a lui Lefter sau Cernat. Problema ţine tot de nivelul de cultură. Dl. Cernat (şi nu doar el, ci majoritatea uteciştilor întârziaţi de la Observator cultural) habar nu are cu ce se mănâncă nici teologia, nici filozofia antică, nici spiritualitatea, nici măcar marea literatură a lumii, care trebuie citită în original. Dar pune etichete. Ca şi cum D. Ciachir, „tradiţionalist” în trena lui Nae Ionescu, dar mai ales în cea a lui Eugen Barbu, ar fi totuna cu Hurduzeu, specialist în Cioran şi în literatura franceză modernă, cu Sorin Dumitrescu, pictor abstract, iconar inclasabil, sau cu mine, biblist şi patrolog format în câteva centre universitare occidentale, unde, sub nicio formă, n-am studiat „estetica” lui Lefter şi-a lui Crohmălniceanu. Dacă nu ai habar, cum dai verdicte, cum pui etichete sau faci catalogări? Fireşte că dl. Cernat n-a citit niciuna din cărţile mele sau, dacă a citit vreuna, n-a priceput nimic. Barbey d’Aurevilly, un dandy reacţionar şi un genial pamfletar, vorbeşte, în Les ridicules du temps, despre o anumită categorie de inşi specifică societăţilor democratice: „les effacés”, ‚cei şterşi”. Băieţi de treabă, progresişti, democraţi, atei „luminaţi”, bine situaţi în frontul existenţei, pupând ce trebuie, închinându-se cui trebuie, la fel de siguri pe mediocritatea lor precum creştinul pe Înviere. Barbey îl pune pe acest effacé undeva între „l’imbécile relatif” şi „l’homme d’esprit”. Tagma specialiştilor în fleacuri de felul observatoriştilor semiculturali din România reprezintă perfect „les effacés de nos jours”, iar alături de ei un Paleologu jr., un Papahagi, un Patapievici sau chiar un Hurduzeu sunt adevărate personalităţi culturale.

- Aş aminti acum autocaracterizarea dumneavoastră ca „anarhist de dreapta”, în Godul nordian. Ce înseamnă asta?

- Sincer, acum trei sau patru ani, când am notat sintagma în Godul nordian nu ştiam că ea a fost deja „consacrată” printr-un volum din celebra colecţie Que sais-je. Dar autorul acestui volum, François Richard, defineşte „anarhismul de dreapta” ca pe o atitudine culturală şi politică, în opoziţie cu anarhismul „tradiţional”, de stânga, şi în contrapunct cu reacţionarismul de dreapta. Pentru Richard, „anarhiştii de dreapta” se definesc printr-o atitudine aristocratică, un anumit estetism sau, dacă vreţi, o formă de gratuitate în faţa existenţei, prin refuzul imposturii democratice, prin nerecunoaşterea nici unei autorităţi tutelare (stat, Biserică, instituţie, ideologie), prin negarea egalitarismului şi prin denunţarea „intelectualilor” ca fiind nocivi, întrucât ideologi, narcisişti, lipsiţi de simţul realităţii. Richard îi include aici pe Barbey D’Aurevilly (deşi acesta e catolic, ba chiar ultra), Léon Bloy, discipol al lui Barbey, iar din secolul XX, pe Darien, Léautaud, Céline, Bernanos, Léon Daudet, Jean Anouilh, Marcel Aymé, Louis Pauwels şi Michel-Georges Micberth, un pamfletar de geniu, care-a făcut oarecum vâlvă în Franţa anilor 1970. Deşi sunt în corespondenţă cu Micberth şi-i gust stilul, nu agreez „anarhismul” lui, de dreapta, dar antireligios. Din acest grup descris de Richard mă atrag Barbey d’Aurevilly, Léon Bloy, Marcel Aymé. Dar şi în cazul lor am unele rezerve, mai ales faţă de viziunea „eclezială” a primilor doi. La aceştia însă eu adaug un grup, pe care-l socotesc mult mai interesant, al anarhiştilor creştini, între care nu-i citez acum decât pe Jacques Ellul, pe Ivan Ilich şi pe Ammon Hennacy. Dat fiind că lucrez la o cărţulie despre anarhismul creştin şi de dreapta, n-aş vrea să mă lungesc prea mult. Poate că aceste câteva elemente îi vor ajuta pe cei cu adevărat interesaţi de analiza culturii române, la o mai bună orientare şi o mai nuanţată catalogare. Mă socotesc anarhist, pentru că nu-mi plac înregimentările de niciun fel şi sunt un libertar feroce. Dar „de dreapta”, pentru că-mi lipeşte complet doaga „stângă”. Cum poţi fi de stânga după ce ai trăit ani de zile într-o dictatură de stânga?

- Cred că această etichetare sistematic greşită, despre care am vorbit, este un simptom al stării nefericite în care se găseşte cultura română – din „fericire” aici nu mai suntem singurii, vorbim de un fenomen universal –, anume, schizofrenia culturii de azi. Teologilor le lipseşte bagajul literar sau filozofic profan, iar umaniştii nu mai au cultură teologică, ori religioasă. Vorbiţi-ne despre această problemă şi, pornind de aici, aş dori să extindeţi puţin analiza la situaţia de ansamblu a culturii române.

- Dacă deschideţi o ediţie recent adnotată din Divina commedia, o să vedeţi că 90% din note sunt filologice, literare sau istorice. Dacă deschideţi o ediţie de la începutul secolului XX, sau de dinainte, o să vedeţi că lucrurile sunt mult mai echilibrate. Deşi nu lipsesc referinţele filologice sau istorice, prevalează totuşi referinţele teologice. Dante n-a fost numai teolog, fireşte, dar pentru el Divina commedia e şi un tratat de teologie în versuri. Dar haideţi să ne rezumăm doar la literatura română, unde avem... milioane de specialişti. Câţi dintre criticii noştri de astăzi au consacrat studii serioase unor autori precum Heliade Rădulescu, Arghezi (există monografia lui Balotă şi atât), Vasile Voiculescu, Gala Galaction, chiar Damian Stănoiu, Ioan Alexandru, Mircea Ciobanu, etc., care nu sunt doar importanţi scriitori, ci şi oameni îmbibaţi de cultură teologică? Fireşte, nu fondul lor teologic îi face mari scriitori, dar nu se poate scrie despre niciunul dintre ei dacă nu ai o solidă cunoaştere a teologiei creştine. În privinţa lui Eliade lucrurile stau la fel. Nu poţi departaja opera literară de cea ştiinţifică sau eseistică. De aceea nu avem încă o monografie serioasă, integratoare, despre Eliade. Autorul acestei virtuale monografii trebuie să aibă cel puţin jumătate din anvergura culturală a lui Eliade. Nu e suficient să ştii ce-i cu proza fantastică pentru a scrie despre proza celui care şi-a dedicat aproape întreaga viaţă istoriei religiilor. Singurul care s-a apropiat de o asemenea monografie ideală, dar schiţându-i numai contururile, a fost Ioan Petru Culianu. Nu întâmplător. Culianu avea o dimensiune eliadescă. De aceea Eliade, în versiunile româneşti, e redus în mod sistematic la câteva etichete penibile, între care primează aceea de „fost legionar”. E ca şi cum l-ai reduce pe Heidegger la „fost simpatizant nazist”. Din principiu nu citesc niciun text despre Eliade scris de un ins care nu cunoaşte bine măcar una din marile religii ale lumii, apoi, două, trei culturi, la sursă, istoria filozofiei şi care n-a citit TOT Eliade. În ce priveşte schizofrenia culturală în care trăim azi. Depăşirea ei presupune un efort prometeic. Dar dacă nu dispui de această energie, măcar ai bunul-simţ, elementara modestie de a te abţine să-ţi dai cu părerea şi de a pune verdicte. Nimeni, în Occident, nu mă taxează drept „taliban”, fiindcă sunt specialist în patristică şi nici drept „guru apocaliptic”, fiindcă am scris o teză despre Anticrist. O fac inculţii şi aroganţii din România. De altminteri, apropo de teza despre Anticrist, ortodoxiştii mă taxează drept „ateu”, pur şi simplu. Când eşti înjurat şi dintr-o extremă, şi din cealaltă, şi de talibanii atei, şi de talibanii teocraţi, chiar dacă nu te simţi prea în siguranţă pe stradă, dormi foarte bine şi lucrezi cu spor.

„Multumesc si minerilor pentru ca am ajuns sa public carti la Paris!”

Interviu realizat de Margarita Geica, aparut în Ziua, 4 martie 2005.

Cand intalnesc o personalitate care face parte din categoria tot mai restransa a unei elite morale imi vine sa fac precum vechii greci, care scriau pe harti "aici sunt lei", si sa avertizez: "Aici este un om!". Iar daca "impricinatul" mai este si roman, sunt fericita cu asupra de masura, de parca ne-am molipsi cu totii de calitatile conationalului nostru. Cristian Badilita este doctor in istoria crestinismului timpuriu al Universitatii Paris IV - Sorbona, iar din 2002, bursier al prestigiosului "Istituto trentino di cultura", sub egida caruia pregateste o lucrare despre biografiile religioase in Antichitatea tarzie. A studiat un an Teologia la "Seminario Conciliar" din Madrid. La doar 36 de ani, este autorul a 12 carti, a noua antologii si volume ingrijite, a cinci traduceri comentate din greaca si latina si a zeci de studii si articole. Coordoneaza transpunerea Septuagintei - versiunea greaca a Torei - in romaneste. Cristian Badilita te cucereste imediat. Cu eruditia-i impresionanta, cu umorul fin, cu franchetea spectaculoasa. Este un optimist "cinic" - le multumeste minerilor pentru ca, si datorita lor, a ajuns sa publice carti la Paris -, il considera pe Nicolae Steinhardt un sfant si este convins ca, daca un Nurnberg al comunismului se va face, atunci va avea loc la Moscova.
Desi a absolvit sectia de matematica - fizica la liceu, Cristian Badilita a optat sa devina, in 1987, studentul Facultatii de litere moderne din Bucuresti, doi ani mai tarziu reusind sa se transfere de la sectia romana - franceza, la cea de limbi clasice. Cum s-a petrecut trecerea de la stiintele exacte, la teza de licenta despre Origen? "Eu sunt un tradator al matematicii, din pricina unei profesoare prea severe, imi explica. Dar pasiunea aceasta s-a metamorfozat. Poate nu intamplator am urmat apoi greaca si latina. Mai ales gramatica latina e un fel de matematica a limbii. As fi vrut sa dau examen direct la sectia de clasice, dar "pe vremea mea" sectia respectiva exista cu intermitenta. Mai precis, cand exista, cand "inexista". In anul in care mi-a venit sorocul sa intru la facultate, Ceausescu n-a aprobat nici o grupa de greaca si latina. Prin urmare, am intrat la romano-franceza. Dupa revolutie, m-am transferat unde mi-era locul".
A plecat in 1992 din Romania decis sa nu se mai intoarca. Intr-una dintre carti - "Vazutele si nevazutele" - pomeneste de "sentimentul destararii" si sunt curioasa sa aflu de unde i se trage. "Am plecat acum 13 ani la Madrid, unde am studiat Teologie, apoi in Franta, dupa un an de "cariera" la Universitatea din Timisoara. Am decis sa nu ma mai intorc in Romania atata vreme cat comunistii vor avea puterea. M-am intors an de an prin carti. Eu am trait in carne revolutia din 1989 si, dupa aceea, Piata Universitatii - pe caldaramul Pietii am invatat tot verbul grecesc. Nici acum nu mi s-a sters amintirea umilitoare a acelor luni. Multi dintre noi am luat atunci calea exilului. Va dati seama de situatie? Noi, care am facut realmente revolutia din '89, nu in studiouri deteleviziune, ci pe strazi, am fost obligati sa fugim in Occident din cauza clicii lui Iliescu, instalata nelegitim la putere. Asta si din cauza "intelectualilor" romani, sublimi, dar complet defazati si neputinciosi. "Un sut in spate, un pas inainte", asta e deviza optimistului cronic. Multumesc minerilor pentru ca, intr-un fel, si datorita lor, am ajuns sa public carti la Paris!".
Doctoratul la Sorbona s-a intamplat... firesc (?!). Parerea lui! Unde sa-ti dai doctoratul de patristica in alta parte, imi replica. La Galati, la Timisoara, la Bucuresti? Si-a abandonat postul de la catedra de clasice de la Universitatea din Timisoara cu dorinta de a se consacra exclusiv Parintilor si filozofiei antice vreme de cativa ani. Continuarea povestirii lui ma lasa iarasi perplexa. "Am venit la Paris, am cautat-o la Sorbona pe Monique Alexandre, care m-a "infiat" imediat, dupa o discutie intr-o braserie din Place de la Sorbone, si m-am apucat de de treaba". In paranteza fie zis, Monique Alexandre este una dintre cele mai cunoscute specialiste in Grigore de Nyssa, Philon din Alexandria si Septuaginta si profesor de patristica greaca si literatura iudeo-elenistica la Paris IV - Sorbona. (Pentru o clipa, fac un exercitiu de imaginatie. Imi inchipui o discutie la o cafea cu domnia-sa, eu explicandu-i ca m-ar tenta sa scriu o teza despre... partea de stanga si comunism din perspectiva biblica si Monique Alexandre infiindu-ma imediat. Sa fim seriosi!- n.red.).

Patristica este si "meserie", si calauza

Imi aduc aminte ca, intr-un interviu pe care i l-a luat d-nei Alexandre, Cristian Badilita a intrebat-o daca este posibil sa faci patristica in afara credintei, iar domnia-sa, mi s-a parut, a eludat raspunsul. Fur intrebarea si i-o adresez lui. "Se poate face patristica si fara credinta, dar e o patristica sterila, neinsufletita, ca sa nu zic moarta. Totusi, am un respect enorm pentru patrologii care, desi nu cred, abordeaza textele Parintilor cu o seriozitate istorica si filologica iesita din comun. Intr-un fel, seriozitatea lor este tot o forma de credinta. De aceea, imi place sa vorbesc despre niste teologi involuntari: ei fac teologie asa cum personajul lui Molière facea proza... fara sa stie".
Si, daca am ajuns aici, cum de a ales sa-si faca din studiul operelor si vietile marilor sfinti o meserie? "Meseria adevarata n-o alegi tu, ci te alege ea. Patristica mi-a fost draga din clipa in care am citit, elev fiind, omiliile lui Ioan Gura de Aur la Geneza. Scrierile Parintilor evolueaza, undeva, intre filozofie si poezie, alte doua domenii care-mi sunt apropiate. Dar ele propun, in plus, o cale vie, un sens viu al existentei. Patristica este si "meserie", si calauza. Eu nu pot face abstractie de implicarea mea existentiala in "studiul stiintific". Am inceput sa-i citesc pe minunatii Parinti in liceu. In facultate m-am indragostit definitiv de exegeza patristica si nu numai. Am avut un profesor admirabil, care mi-era si tata, si prieten, Cornel Mihai Ionescu. In lungile discutii cu el mi s-a cristalizat oarecum viitorul".

Parintele Steinhardt, un sfant fara voie de la Sinod

Credinta lui nu e una "speciala", imi explica. "Am avut ani de indiferenta totala. Dar vine o vreme cand nu te mai suporti sub forma provizoratului. Trebuie sa-ti iei sufletul in maini si sa-l iei la intrebari. Copilaria mea a stat sub semnul unui ritualism ludic, imi placea sa particip la liturghiile simple si baroce din satul bunicii; pentru mine, bunica Maria, o refugiata din Bucovina ucraineana, ramane modelul uman de neegalat. Adolescenta a stat sub semnul zvapaierii lirice, a "gravitatii" false si, intr-un fel, a indiferentei religioase; scuturarea a venit cam spre 20 de ani; a fost o criza serioasa, dar nu dramatica. De atunci "tot astept sa ma maturizez", vorba unui personaj al lui Nicolae Velea".
Cristian Badilita este ortodox, dar participa cu bucurie si fara nici o retinere la slujbe catolice sau greco-catolice. "Sunt foarte fericit ca m-am nascut in traditia ortodoxa a crestinismului. Oricat m-as da eu de "ecumenic", sunt marcat de duhul religiei in care am copilarit. Foarte des in Franta slujbele au un iz sindicalist care ma scoate din sarite. Credinciosii se roaga lui Iisus de parca s-ar ruga unui prefect sau unui primar comunist. Slujbele ortodoxe, asa lungi cum sunt si adeseori inutil de repetitive - poti fi tainic si fara sa plictisesti - pastreaza un fior, se concentreaza pe relatia om-Dumnezeu".
Apropo de ortodoxie si catolicism, intr-una dintre cartile care i-au fost publicate in Romania, Cristian scria ca, daca Parintele Nicolae Steinhardt s-ar fi botezat catolic ar figura acum printre sfintii secolului XX. "Sigur, daca Steinhardt s-ar fi convertit la catolicism, ar fi fost deja canonizat. Asa, suporta, si postum, batjocura de care a avut parte in timpul vietii. Impreuna cu alti patru colaboratori, pregatesc acum la Humanitas o integrala Steinhardt, stiintifica, din acest unghi, reparatoriu. Primele patru volume, unele surpriza, trebuie sa apara curand".

Romanii trebuie sa-si faca ordine in memorie

Am avut o Cortina de fier si am auzit uneori vorbindu-se despre faptul ca ne-ar fi fost mai usoara daca am fi fost catolici - vezi cazul Poloniei, al Ungariei... Imi da dreptate privitor la faptul ca exista un curent de opinie in Romania care tinde sa explice "nesansa" Romaniei prin gena ortodoxa. "Dar, sa fim seriosi, ortodoxia a fost si ramane o sansa divina pentru noi. Insa, in loc sa ne acuzam pe noi insine de nenorocul nostru, preferam sa dam vina pe... ortodoxie. Nimic mai fals si mai urat, din punct de vedere moral. Catolicii au suferit la fel de mult ca si noi sub comunism - poate chiar mai mult - si au colaborat la fel de mult cu Fiara. Pe langa martiri cu nemiluita, toate confesiunile crestine au avut si colaborationisti cu nemiluita. Spun asta nu ca sa scuz colaborationismul ortodox, ci ca sa pun lucrurile in perspectiva".
Ca la noi sunt prea multi nostalgici comunisti e una, dar cum isi explica faptul ca mare parte a Occidentului e atat de "stangist"? Nu de alta, dar am vazut ca sunt la moda tricourile imprimate cu chipul lui Che Guevara sau productii hollywood-iene comuniste de-a dreptul... Se vorbeste despre Holocaust, dar despre milioanele de victime ale comunismului nimic. Cum? De ce? "Franta a taiat atatea zeci de mii de capete in numele idealurilor stangiste, incat un proces al comunismului ar trebui sa inceapa cu un proces adevarat si complet al Revolutiei franceze. Dar noi traim inca sub ideologia acestei revolutii, importata direct de bolsevici. Atunci, cum sa se vorbeasca despre crimele stangii in Occident? Romanii pur si simplu trebuie sa-si faca singuri ordine in memorie, fara complexe fata de Occident, caruia, sincer vorbind, putin ii pasa de tarile ex-comuniste. Ar trebui sa ne imprimam si noi pe tricouri mutra lui Hitler, ca sa priceapa cat de jignitoare sunt tricourile lor comuniste pentru noi. Dar, va asigur, nu vor pricepe niciodata. Eu, dupa trei ani de nervi, am hotarat sa-i ignor".

Un Nurnberg al stangii, la Moscova

Ce sanse are atunci un Nurnberg al comunismului? Ei, bine, Cristian Badilita este sigur de doua lucruri: "Acest Nunberg al stangii, daca se va face, se va face la Moscova, nu in alta parte. Vrem nu vrem, KGB-ul ne-a scapat de comunism, dupa ce ni l-a bagat pe gat. Al doilea lucru: Europa occidentala trebuie lasata deoparte in aceasta chestiune. Ba chiar ignorata. Fostele tari comuniste sa-si faca singure ordine in memorie. Pe acest subiect prevad mari infruntari la Bruxelles. Occidentul european e procomunist si exista riscul unei "musamalizari" a afacerii pe termen scurt. Am incredere in atitudinea ferma a Cehiei si Poloniei. Nici o incredere in oportunista si nedemna pseudo-Romanie politica". Revenind la meseria lui, il rog sa-mi spuna o apoftegma care-i vine in minte despre... comunism. Raspunsul e un citat din Gustave Thibon: "Ajunge sa ne gandim ca Marcus Aurelius, imparatul, a fost discipolul lui Epictet, sclavul, ca sa intelegem toata mizeria comunismului".
Trebuie sa va mai povestesc despre el ca, la un moment dat, in exil fiind, Inalt Prea Sfintitul Iosif i-a propus sa il unga preot. Cristian Badilita a ales sa ramana laic, dand vina si pe faptul ca e prea coleric pentru o functie de raspundere duhovniceasca. Cat de coleric e, la urma urmei? "E drept, am o tendinta, ca nu degeaba am tradus Patericul! Dar de fiecare data cand ma maniez public o fac starnit de necinste ori de nedreptate. Lichelele ori necinstitii se supara imediat si dau vina pe firea mea colerica. Dar cu exact aceeasi fire imi scriu cartile, coordonez LXX (Septuaginta - n.red.) si-i iubesc pe cei ce merita sa fie iubiti. Cand va fi mai putina necinste in lume, si mai ales in lumea romaneasca, atunci voi deveni si eu mai putin coleric". Alte defecte? Vorba prea multa uneori, tacerea indelungata la suparare, dar, in primul rand, nerabdarea, precipitarea. Cel mai recent compromis l-a facut atunci cand a devenit francez sub Republica a V-a, pentru ca "ajungea pocinogul de a fi roman intr-o republica nelegitima. Ma consolez cu gandul ca Franta nu se confunda cu republica a V-a, asa cum Romania mea nu se confunda cu Republica Zero de acum".
Ma intorc iarasi la eseurile lui. M-am amuzat cand i-am citit parerea conform careia desteptii care nu spun macar o tampenie pe zi, geniile care nu se fac de ras din cand in cand, inteligentii care nu starnesc niciodata ilaritate sunt suspecti. Asa ca, il testez cu intrebarea cand s-a facut de ras ultima oara. Fara sa clipeasca, imi replica dezarmant: "Chiar acum, raspunzand la intrebarea despre compromis".

Povestea Smarandei

Cristian Badilita este si autorul uneia dintre cele mai inedite declaratii de dragoste. In "Pe viu despre Parintii Bisericii", pomeneste despre Jean-Noel Guinot, care preda patristica si literatura crestina la Universitatea Lyon II si un reputat specialist in traditia antiohiana. Dupa care adauga, "last but not least, un admirator al sotiei mele. Ultima calitate mi l-a apropiat foarte mult, intrucat, nesuferind de gelozie, probabil din pricina meseriei (Parintii ignora si dispretuiesc cu sfintenie aceasta maladie psihica), nu pot decat sa fiu mandru de alegerea facuta". Deci trebuie sa aflu povestea Smarandei. A cunoscut-o la un examen, la scurta vreme dupa intoarcerea lui Cristian din Spania. L-au atras ochii verzi ai unei blonde care a refuzat categoric sa-i imprumute o foaie de hartie. "O amintire simpatica: primul cadou pe care mi l-a facut a fost volumul lui Manoilescu, "Tragica predestinare a geniului moldovenesc". (Aluzie stravezie de-a dreptul la faptul ca sotul Smarandei s-a nascut in dulcele targ al... Savenilor, din judetul Botosani - n.red.). Alta amintire: vroiam neaparat sa-mi fac licenta "despre Smaranda". A trebuit sa ma multumesc cu Origen. Dar am scris si teza, neoficiala, "despre Smaranda", in versuri". Este vorba de volumul "Regele cu o harfa in maini".

Abia cand crezi totul este permis!

Despre prietenie, marturisea undeva ca aceasta cere bunatate si smerenie, dar mai ales rabdare. Doar asa poti fi statornic. Si ca nu poate exista prietenie intre un credincios si un ateu, pentru ca prietenia leaga doua suflete pana la ultimul nivel de intimitate, intimitatea cu Dumnezeu. Reteta e aceeasi si in casnicie? "Fireste, nu cred ca m-as fi casatorit cu o atee - decat dupa ce o converteam. E greu si cu o sotie credincioasa, darmite cu o atee! Sa stiti, un cuplu credincios e mult mai liber si mai interesant decat unul ateu. Eu am cunoscut multe cupluri atee si, sincer, toate m-au plictisit. As rasturna vorba lui Dostoievski din Karamazovi si as spune: abia cand crezi totul este permis!". In rest, scapa de tristete lucrand mereu, il remonteaza aproape magic Vivaldi si "unicul, inegalabilul" Fabrizio de André si adora, in exact aceasta ordine, bucataria romaneasca, franceza, chinezeasca si italieneasca. Ii plac toate filmele bune, respectiv comediile cu Toto, intre care si capodopera lui Pasolini, "Uccellaci e uccellini" (Pasaroi si pasarele), "o parabola despre credinta si ideologie". Si Wajda, Hitchcock, Mihalkov, Buster Keaton, Kurosawa, Truffaut, Sergio Leone, "de ce nu? Si, tineti-va bine, am o pasiune pentru cinematograful indian, pe care-l gust ca spectacol total: imagine, dans, muzica. Tarkovsky ma plictiseste, ca si barocul Fellini din ultima perioada". Ca sa inchei à la Badilita, va mai spun ca, la Paris, a aparut acum o luna, sub semnatura subiectului interviului de fata, cartea "Métamorphoses de l'Antichrist chez les Pères de l'Eglise", intr-o colectie prestigioasa de teologie a editurii Beauchesne (www.editions-beauchesne.com.) Este vorba despre cea mai completa monografie stiintifica despre Anticrist in primele secole crestine si care speram sa fie publicata, cat de curand, si in Romania.

„Când văd cine e la conducerea unor instituţii esenţiale din România parcă-mi vine să iau istoria de la capăt”

Interviu realizat de Cristina Dosuleanu, Obiectiv Vocea Brăilei, 11 februarie 2014

Cristian Bădiliţă, patrolog şi biblist recunoscut la nivel internaţional, care a făcut doctoratul la Sorbona, a evadat din sferele înalte ale domeniului său de cercetare în lumea artistică a graficii şi poeziei. Este unul dintre puţinii poeţi români care a reuşit să surprindă, care îşi promovează poezia într-un mod cu totul şi cu totul inedit. Formula sa, lirico-grafică, a atras atenţia publicului, dar a intrat şi în sfera de interes a specialiştilor. O importantă galerie de la Viena îl consideră a fi un artist "pe val" şi l-a invitat cu o asemenea expoziţie în capitala Austriei. Expoziţia sa mai poate fi văzută la Brăila, la Casa Memorială "Panait Istrati", din Grădina Mare, până pe 25 februarie. La realizarea acestei expoziţii au colaborat caricaturistul Costel Pătrăşcan, Muzeul Brăilei şi viceprimarul Alexandru Dănăilă. Cu ocazia vernisajului expoziţiei "Poeme pentru păsări şi extratereştri", artistul şi cercetătorul Cristian Bădiliţă a acordat un interviu în exclusivitate reporterilor noştri. El a amintit pentru prima dată şirul întâmplărilor care l-au condus la poemele sale grafice, a vorbit despre rolul scriitorilor în societatea noastră, despre cum ar trebui predată religia în şcoli, dar şi despre sentimentul de îndepărtare de propria ţară, care devine din ce în ce mai puternic, din cauza indiferenţei autorităţilor faţă de competenţele sale.

- Această nouă formulă de prezentare a poeziei atrage, dar în acelaşi timp şi distrage de la conţinut, e un cuţit cu două tăişuri.

- Aveţi dreptate, dar aspectul grafic face parte din poezie, creează el însuşi poezie, sunt semne care adaugă semnificaţie la conţinut, este o formă în care poezia se recreează pe sine. E o poezie şi pentru cei care nu au ochelarii la ei. Eu plec de la starea pe care mi-o induce un poem propriu recitit şi recreez acel poem nefolosindu-l integral, adăugând, repetând versuri, deci iese altceva.

- De ce credeţi că publicul nu mai este amator de poezie?

O vină a îndepărtării publicului de poezie îi aparţine poetului, nu cititorului. Să facem noi, poeţii, tot ce trebuie, ca să-i atragem pe oameni spre poezie, şi abia apoi să ne plângem că nu se mai citeşte poezie. M-am săturat şi eu şi de critici morocănoşi, de reavoinţă, dar şi de autori şi poeţi morocănoşi, care dau vina numai pe "capra cititorului" şi nu îşi asumă responsabilitatea. Eu am încercat să scot poezia din carte şi să o agăţ pe perete, să o exhib, să o pun cititorului la îndemână, să o fac vizibilă, nu doar lecturabilă. Planşele nu ar fi existat dacă nu aş fi fost presat de o anumită idee, de o anumită viziune, legătură între text şi planşa respectivă. Îi admir pe toţi poeţii care ies în locuri publice, declamă, cu bun gust. Contează şi conţinutul poeziei. O poezie proastă, o aiureală plicticoasă, bineînţeles că poţi să te dai de zece ori peste cap, n-o să placă. Dar sunt atâţia poeţi valoroşi care rămân necunoscuţi pentru că, până la urmă, ei înşişi închid porţile propriei poezii. Există tot felul de strategii de a-i invita pe oameni către poezie. Trebuie să încetăm să ne tot plângem că nu avem cititori atâta vreme cât noi nu facem tot posibilul să îi atragem. Eu am realizat o expoziţie de planşe care trebuie citite, nu doar privite.
"Face parte din vocaţia artistului să încerce să spargă crusta din jurul omului obişnuit şi să-i arate acel grăunte de bunătate din el"

- Cum aţi ajuns la această formulă? Spuneaţi că v-a întrebat fetiţa de ce sunt toate literele negre?

- A fost o întrebare legitimă. Noi nu mai înţelegem lucrurile fundamentale pentru că deja suntem branşaţi pe anumite convenţii, or, ea, cu uimire, dar şi cu un soi de tristeţe, a întrebat de ce sunt toate literele negre. Primul răspuns a fost că "din econonomie", pentru că editorii nu au bani să le facă pe toate colorate, dar i-am spus că o să-i scrie tata cărţi cu litere colorate. Acesta a fost impulsul. Eu cred că până la zece ani suntem geniali, după aceea intră "educaţia" cu tăvălugul peste noi şi începem să ne acoperim aripile până când uneori dispar. Copilăria, starea paradisiacă, este un mit retroactiv. Din câte îmi amintesc, eu, copil, sufeream tot timpul, pentru că eram stresat de programul şcolar, de nu ştiu ce concurs, eram stresat că nu sunt de vârstă adultă ca să fiu liber. Dacă aş fi ştiut ce înseamnă libertatea la maturitate eram mai puţin stresat! Dar copilul, pe lângă starea de uimire pe care o are, pentru că descoperă foarte multe lucruri pentru prima dată, e o fiinţă foarte chinuită şi nu prea are timp să se bucure. Eu vreau să-mi trăiesc adevărata copilărie prin aceste experienţe. Apoi a apărut "Calendarul poeticesc", care conţine 14 planşe mari, din care în expoziţie sunt doar câteva. Fusesem invitat în Italia, la Padova, în 2008, unde am ţinut o conferinţă despre cultura română. Acolo a ieşit "Calendarul poeticesc", un şir de poeme în acrostih, colorate. Sunt 13 luni pentru că după luna decembrie nu se terminase inspiraţia şi atunci am inventat luna decembrarie, cu un poem. O primă expoziţie cu postere foarte mari a fost inaugurată la Ipoteşti, iar acum este expoziţie permanentă în holul mare al Liceului "August Treboniu Laurian" din Botoşani. Apoi am creat o carte artizanală. Am primit cadou un album cu pagini alb-gălbui, foarte frumoase şi am început să reinventez un volum de poeme, am întors poemele pe faţă şi pe dos, imaginând tot felul de figuri care aveau o semnificaţie grafică, colaje cu sens. Nu-mi place să mă joc doar de dragul jocului. A rezultat un caiet de 180 de pagini, pe care l-am numit "Poem iconostas", pentru că sunt fragmente de poeme culese din diferite texte, chiar şi de teologie. Am mai primit apoi un alt album foarte frumos, confecţionat în India sau în Birmania, dintr-o coajă de copac. În sezonul ploilor copacii respectivi "năpârlesc", iar oamenii culeg cojile şi confecţionează cărţi, caiete, albume. E un album realmente foarte elegant, îmbrăcat în frunze, cu filele tot naturale şi am simţit nevoia să-l umplu cu ceva la fel de deosebit. Au rezultat 44 de foto-poeme, mici planşe, de dimensiunea unei fotografii. Apoi au mai urmat două cărţi artizanale, manuscrise, "Soneţi, sonete, soneturi", unde m-am jucat în aceeaşi notă. Aceste caiete nu pot fi expuse decât prin reproducere, iar reproducerea deformează, şi atunci am trecut la o scară mai mare, deşi lucrările nu sunt foarte mari, pentru că scrisul trebuie să fie natural. Nu pot să-mi măresc artificial literele pentru că ar rezulta ceva fals. Există o frumuseţe a scrisului la mărime naturală, o naturaleţe, chiar dacă scrisul nu este foarte elegant. Eu scriu aceste planşe aşa cum scriam scrisorile şi mi-am recăpătat buna dispoziţie. Lucrările mele sunt un omagiu adus scrisului de mână, pentru că uitasem cum este. Din 1994 îmi scriu toate cărţile pe calculator, e foarte eficient, foarte rapid, le poţi corecta, dar nu mai miroase a cerneală, nu mai ai contact cu hârtia, a dispărut legătura tactilă cu scrisul şi poate şi asta face parte din sensul poeziei, din starea de poezie.

- V-aţi gândit că această formă de prezentare a poeziei este o tehnică de marketing foarte bună?

- Am discutat chiar zilele acestea cu directoarea unei galerii foarte apreciate, de la Viena, care mi-a spus că sunt "pe val" şi m-a invitat să expun, dar problema e că această invitaţie mă obligă să scriu poezie într-o limbă de circulaţie internaţională: engleză, franceză, germană. Or, aceste expoziţii sunt un omagiu adus limbii în care scriu poezie. Chiar dacă-mi scriu cărţile şi eseurile de patristică în franceză pentru că totul vine de la sine, terminologie, public specializat, poezia o scriu în limba română. În domeniul literaturii simt că locul meu este limba română şi atunci e greu de exportat această poezie. Dar aş vrea să duc experienţa până la capăt şi să continue şi în afară.

- Credeţi că există o legătură între egoismul şi răutatea care apar la tot pasul în societatea noastră şi faptul că organul pentru poezie este din ce în mai atrofiat?

- E o bună remarcă, foarte bună. Colegii mei patrologi, inclusiv din Occident, îmi mărturisesc cu foarte mare detaşare că ei nu citesc cărţi decât din domeniul lor de specialitate. Dacă le vorbeşti de Tolstoi ridică din umeri, dacă le vorbeşti de Vargas Llosa se întreabă dacă o fi vreun fotbalist sud-american. Sunt oameni care au terminat Sorbona, au făcut teze importante. Hiperspecializarea duce la o anumită uscăciune sufletească. De aceea îi îndemn pe toţi să citească literatură, pentru că literatura ne hrăneşte sufleteşte, nu doar mintal, e ca şi cum am intra în propriul nostru suflet. Eu aş numi această răutate o înstrăinare faţă de noi înşine, care e dublată de un soi de nostalgie. Omul devine rău când tânjeşte după ceva şi nu poate să-l obţină. în cazul românilor, sunt foarte mulţi factori care duc la această stare, inconfortabilă până la urmă. Nimeni nu e fericit să fie rău. Eu cred că acest egoism e un fel crustă protectoare, pe care trebuie să o spargem. Face parte din vocaţia artistului să încerce să spargă crusta din jurul omului obişnuit şi să-i arate acel grăunte de bunătate din el.
"Înlocuim doctrina Partidului Comunist cu îndoctrinarea ortodoxă? Adică am ieşit dintr-o beznă şi intrăm în altă beznă?"

- Sunteţi patrolog, recunoscut, cum credeţi că ar trebui predată religia în şcoli?

- Am văzut şi eu câteva manuale. Religia creştină n-ar trebui să se predea în şcolile statului, pentru că există o instituţie veche de când lumea, care se numeşte catehumenat. Pe lângă biserică existau anumiţi teologi, numiţi cateheţi, care-i iniţiau pe novici în religia creştină. Catehismul, religia, noţiunile de învăţătură creştină se studiază duminica sau într-o altă zi hotărâtă de comun acord între părinţi şi preot, la biserică. Aceasta este formula tradiţiei, nu-şi dă Bădiliţă, "pervertit de Sorbona", cu părerea referitor la învăţământul religios din România. Nu. E vorba de tradiţia autentică. Această tradiţie trebuie recuperată. Nu cred că şcoala este locul potrivit catehizării, şcoala trebuie să predea altceva. Dar, de vreme ce s-a introdus învăţămîntul religios, măcar să se facă acest lucru aşa cum trebuie, adică, în manuale să fie prezentate absolut toate confesiunile creştine, nu o îndoctrinare pe linie ortodoxă. Elevului trebuie să i se furnizeze toate datele şi să i se prezinte toate caracteristicile fiecărei credinţe şi să i se lase libertatea de a alege. Trebuie să fie cursuri de informare religioasă, nu cursuri de ortodoxie. În Constituţia României nu se spune că religia ortodoxă este obligatorie, pentru că altfel am trăi într-o teocraţie mizerabilă, care nu ar avea nicio legătură cu principiile europene la care ne tot raportăm cu mare mândrie. Aceste principii, de fapt, ne garantează libertatea, nu ne mai lasă să ne întoarcem la starea de sclavie ideologică din care abia am ieşit. Până la urmă ce facem? Înlocuim doctrina Partidului Comunist cu îndoctrinarea ortodoxă? Adică am ieşit dintr-o beznă şi intrăm în altă beznă? Tocmai pentru că ţin la aceste valori ale ortodoxiei nu pot să îngădui să fie pervertite.

- Biserica în momentul actual nu mai atrage tinerii, iar dacă religia nu ar fi impusă la şcoală, românii s-ar îndepărta de biserică. Ce ar trebui făcut pentru ca românii să redevină, cu adevărat, la credinţă?

- Trebuie schimbată situaţia de jos în sus. În Occident, societatea laică a fost modelată de Biserică. Biserica a imprimat valorile. Chiar şi acum, în Franţa, o populaţie majoritar atee, cele mai iubite personalităţi, în topuri făcute în ultimii 30 de ani, au fost doi călugări. Datorită acestei influenţe a Bisericii, de secole. La noi curentul este invers, societatea laică a influenţat tot timpul ierarhia Bisericii ortodoxe. Aceşti laici, care poartă cu ei valori autentice, pot influenţa din interior pozitiv ierarhia BOR, care se mişcă mai greu din cauza celor 50 de ani de comunism şi a tipicului perpetuat. Foarte mulţi ierarhi, chiar şi din actualul Sinod, 2014, sunt ierarhi numiţi de ateii din Marea Adunare Naţională a Republicii Socialiste. Ce legitimitate au aceşti oameni? Acum ei îşi reinventează istoria din 1945 până în 1990. Este treaba lor, dar noi avem datoria să le reamintim compatrioţilor cum au stat lucrurile. Trebuie făcut ceva, pentru că celelalte confesiuni s-au primenit.
"Institutele la care aş putea avea contribuţii importante sunt mute, opace, ermetic închise"

- Aţi plecat din 1995 din ţară, sunteţi apreciat, realizat, ce vă determină să reveniţi mereu în România?

- Pentru că simt că aici este nevoie de o readucere aminte a adevăratelor valori patristice şi biblice, aici există un interes pentru acest domeniu. În Franţa sunt un cercetător care contribuie la patristica europeană pe anumite teme, dar aici, în România, e nevoie de prezenţa fiecăruia dintre noi, cei care am ajuns să ne facem meseria pe coordonate europene, la nivel înalt, tocmai pentru a încerca să micşorăm disperarea ambientală. Şi apoi, este ţara mea, de ce să nu mă întorc? Din păcate, mă întorc mereu cu sentimentul că, de fapt, nu e nevoie de noi în acest loc. Nu ştiu ce va fi pe viitor. Deocamdată mai am energie, mai suport, dar nu poţi rezista prea mult acestui sentiment.

- Care vine de unde?

- Din faptul că absolut nicio instituţie de învăţământ, de cercetare, nu mi-a propus un proiect sau nu mi-a propus un post care să-mi fructifice competenţa. Trebuie să tragi tu, să mobilizezi tu resurse. De obicei te loveşti de indiferenţă cvasitotală.

- Dar nu numai dumneavoastră vi se întâmplă aşa ceva, în România valorile sunt ignorate de cele mai multe ori, competenţele sunt dispreţuite.

- Exact. Institutele la care aş putea avea contribuţii importante sunt mute, opace, ermetic închise. Mă refer la Academia Română, la universităţile mari din Bucureşti, Cluj, Iaşi, la acel institut semifantomă de istoria religiilor, unde lucrează oricine, numai oameni cu nişte competenţe garantate nu. Eu sunt legat de momentele importante ale istoriei acestei ţări, eu nu am făcut Revoluţia din decembrie 89 în izmene în faţa televizorului, ci în stradă, n-am făcut Piaţa Universităţii în restaurantul de la Intercontinental, ci în Piaţa Universităţii, luni de zile, implicându-mă efectiv în istorie, nu în politichia acestei ţări. Cred că aceste lucruri mă legitimează să particip la viaţa culturală nu doar din exterior, ca privat sau semiprivat, cum am ajuns acum. Nu vreau să devin instituţie, aşa cum mă flatează unii, eu vreau doar să fac parte dintr-o instituţie. Am condus două proiecte majore, cu zeci de oameni, cu rezultate de nivel european, colocvii internaţionale, cu care instituţiile româneşti se mândresc. Aceste evenimente au fost organizate în România, iar lucrările au fost apoi publicate la Paris. Dar am ajuns să mă simt musafir în propria ţară. Am anticorpi pentru nesimţire, dar nu înţeleg cum poate continua totul atâţia ani? Când văd cine e la conducerea unor instituţii esenţiale din România parcă-mi vine să iau istoria de la capăt, să refac nu Piaţa Universităţii, ci Decembrie 89.

„Trăim într-o lume în care Dumnezeu e pus pe acelaşi raft cu o maşină nouă sau cu o vacanţă în Tahiti”

Interviu cu Cristian Badiliţă realizat de Andrei Mihai,
apărut în Opinia Studenţească, decembrie 2013

- Sunteţi încă un „heruvim orb” sau v-aţi transformat deja într-un „piţigoi cu aripile tăiate” ?

- E bine ca noi, în destinul nostru pământesc, să rămânem heruvimi orbi, adică să fim conştienţi şi să nu ne-o luăm în cap, să nu îndrăznim să credem că la fiecare pas ne creşte câte o pereche de aripi. Piţigoi cu aripile tăiate încerc să fiu în fiecare zi. Este bine pentru igiena noastră sufletească. Viaţa te învaţă să fii umil. Eu nu îmi propun asta, dar din ce în ce mai des te izbeşti de câte ceva care îţi aminteşte de acest lucru. Cum spunea şi Nae Ionescu, înţelepciunea vine precum artritismul, de la sine, o dată cu vârsta. Nu-mi impun o cotă de înţelepciune zilnică sau săptămânală, dar cred că fără o anumită smerenie nu se poate face nimic şi în primul rând nu ne-am putea înţelege unul cu celălalt. Smerenia nu este neapărat o calitate, a devenit fundamentală în setul de virtuţi creştine, dar nu este o calitate eminamente creştină. Eu cred că este o calitate general-umană. Nietzsche o detesta şi îi consacră pagini absolut nedrepte, şi chiar stupide pe alocuri, prin exagerare. Această virtute diferenţiază modelul uman creştin de cel păgân. Modelul filosofului păgân nu exclude orgoliul, acesta este asumat şi subliniat, pe când în paradigma creştină smerenia sau umilinţa a devenit „cealaltă faţă a orgoliului”. Orgoliul şi smerenia nu sunt opuse. Există un orgoliu al fiecărui creştin, al fiecăruia dintre noi, nu neapărat o mândrie, pentru că aceşti termeni s-au conotat negativ în limbajul acesta influenţat de creştinism, dar trebuie să rămână acolo un soi de demnitate care ţine de statutul nostru de fiinţe create după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Această deminitate dă şi măsura smereniei noastre. Ca şi creaturi trebuie să ne acceptăm statutul inferior faţă de Cel care ne-a creat, dar ştiind, în acelaşi timp, ca fiinţe umane, că suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

- Emil Cioran spunea că adevărata creativitate lirică poate izvorî doar dintr-o suferinţă organică. Muza dumneavostră care este?

- Din păcate trebuie să-i dau dreptate fratelui întru exil Emil Cioran. Ţin minte că posedam o fotocopie din Pe culmile disperării, pe care am plătit o sută de lei în 1986, când Cioran era interzis. La Universitatea din Bucureşti circulau asemenea fotocopii, foarte greu de procurat, pentru că nu existau prea multe xeroxuri. Să deţii o fotocopie a lui Cioran echivala pe atunci cu a deţine un manuscris al Vechiului sau Noului Testament. Da, simt că e un Cioran autentic aici. Într-adevăr suferinţa este rădăcina marilor creaţii ale omenirii. Ne putem întoarce chiar până la epopeile homerice. Aceste epopei, cu toată structura, cu tot eşafodajul lor foarte bine lucrat din punc de vedere estetic, ascund o suferinţă enormă ridicată la statut de mit. La fel, dacă parcurgem Platon. Soloviov a intrat în adâncul psihologiei lui Platon într-un eseu genial despre filozoful antic. A realizat şi o traducere completă a dialogurilor platoniciene în rusă. Ştia foarte bine greaca veche. Nu era doar un poetastru patafizic aşa cum din păcate este deformat şi prezentat de o parte a clerului şi a Bisericii. Soloviov a suprins acest nucleu al dialogurilor platoniciene, care este suferinţa. Mitul androginului e un antidot la această suferinţă enormă care ne locuieşte pe toţi. Care este jumătatea cealaltă a noastră, jumătatea care ne poate împăca cu noi înşine? Noi nu ne putem împăca cu noi înşine decât atunci când ne-am găsit jumătatea. Cred că mitul androginului din Symposion e chintesenţa filozofiei platoniciene. Sub acest mit-antidot se ascunde o suferinţă enormă pe care Soloviov a indentificat-o şi a descris-o extraordinar tocmai pentru că el consună cu esenţa acestui mit. Aşadar cealaltă jumătate a noastră este partea de creativitate. Vedeţi, Dumnezeu îngăduie suferinţa, dar ne oferă şi antidotul. Nu tuturor, deşi cu toţii avem posibilitatea de a înfrunta suferinţa, pentru că altminteri nu am putea trăi şi respira firesc măcar două minute. Fiecare îşi găseşte antidotul în coordonatele sale existenţiale, sufleteşti sau care ţin de inteligenţă. Priviţi din exterior, creatorii par a fi privilegiaţi. Vă asigur însă că nu sunt. Cu toţii am vrea să fim Mozart, dar nimeni nu ar vrea să aibă viaţa lui Mozart, cu toţii am vrea să ajungem Eminescu, dar nimeni dintre noi nu ar vrea să aibă viaţa lui Eminescu. Cu toţii am vrea să ajungem poate Cioran, printre filozofi, dar nimeni, vă asigur, nu ar vrea să aibă coşmarurile şi insomniile lui Cioran. Şi asta o ştiu de la oameni care l-au frecventat, care îl întâlneau la trei sau patru dimineaţa umblând ca un nebun în jurul grădinii Luxembourg din Paris.

- În societatea de astăzi tinerii se îndepărtează tot mai mult de Dumnezeu şi unii chiar ajung să-L urască, să-L ia în derâdere, devin nesimţiţi metafizic cum spunea domnul Pleşu, iar oricine încearcă să-i apropie de Biserică este considerat nebun. Va câştiga vreodată Dumnezeu de la Mancha lupta cu morile de vânt?

- Depinde cine îi atrage pe oameni spre Biserică şi depinde şi de viaţa fiecăruia în parte. Există etape de apropiere fanatică şi apoi de respingere. Există o evoluţie sau există mişcări în viaţa noastră care ne scapă de sub control. Noi nu putem controla tot ce trăim şi asta e spre binele nostru, deşi de cele mai multe ori acest lucru ne revoltă. Suntem călcaţi în picioare, ajungem la disperare, nu pricepem ce se întâmplă cu noi, dar mai târziu, dacă scăpăm teferi, înţelegem aceste momente grele trebuia să se întâmple, ca un firesc al biografiei noastre. Nu numai tinerii se îndepărtează de biserică. E drept că trăim într-o lume care a „absolutizat relativismul”, pentru că acesta este paradoxul stupid al vremurilor în care trăim şi de care nici măcar nu ne mai dăm seama. Trăim într-o lume în care predomină hiperrelativismul, în care Dumnezeu e pus pe acelaşi raft cu o maşină nouă sau cu o vacanţă în Tahiti. Ce preferă tânărul de astăzi? Să aibă o experienţă realmente spirituală ori să-şi cumpere un bilet şi să meargă într-o vacanţă în Tahiti? El va răspunde că preferă vacanţa în Tahiti. Totuşi eu aş spune că dacă merge în Tahiti ar putea avea o experienţă care să-l întoarcă la Dumnezeu ori să-l împace şi cu lumea cealaltă. Nu trebuie să-L absolutizezi nici pe Dumnezeu, aşa cum îl vezi tu, să-l construieşti aşa cum vrei tu, după modelul tău „absolut”. El nu are nevoie tine, nu are nevoie nici măcar de credinţa ta ca să existe şi ca să te ghideze. Tu ai nevoie de el şi tu trebuie să-ţi rânduieşti existenţa în funcţie de această valoare supremă, care oricum este acolo şi te aşteaptă.
Problema este că trăim, mai ales în România, într-un spaţiu hipersacralizat, însă doar la nivel formal. Acest ritualism al Bisericii Ortodoxe nu favorizează atragerea tinerilor spre Biserică şi spre Dumnezeu, pentru că în general oamenii Îl caută mai devreme sau mai târziu. Sacrul este o constantă a conştiinţei umane, mai devreme sau mai târziu aceste probleme ultime ale omului, legate de moarte, legate de Judecată, de viaţa de dincolo, apar. Ele oricum ne invadează, fie că le respingem şi le ţinem la depărtare 20 sau 30 de ani, fie că pretindem că nu ne interesează. Ele oricum vin, pentru că viaţa noastră o să ni le scoată, mai devreme sau mai târziu, în faţă. Ajungem acolo, ajungem la ele, nu avem cum să scăpăm de ele. Ei bine, rolul Bisericii acesta este. Să ne ajute să ne apropiem de aceste „mistere” de o importanţă capitală pentru noi. Biserica nu trebuie să ne moralizeze şi să ne dădăcească. Mai ales acei oameni ai Bisericii care au mai mult decât slăbiciuni şi care au un trecut mai mult decât dubios. În ei oamenii nu cred. Oamenii nu merg la biserică pentru a căpăta sfaturi morale de la nişte oameni pe care îi dispreţuiesc din cauza trecutului, din cauza comportamentului lor. Oamenii merg la biserică pentru a găsi răspunsuri consolatoare sau pur şi simplu mângâiere, dar în primul rând răspunsuri la aceste întrebări ultime, care sunt radicale şi de neocolit. Ce se întâmplă cu viaţa mea de acum şi ce se întâmplă cu viaţa mea după moarte, după acest moment teribil pe care oricum nu îl voi putea ocoli? Ce se întâmplă dincolo şi cum să mă raportez la valoarea supremă care ar putea să dea sens vieţii mele?
Cu asta cred că ar trebui să se ocupe oamenii Bisericii şi nu cu moralitatea, de care se pot ocupa în primul rând familia şi după aceea şcoala. Dar familia şi şcoala nu au competenţa pe care o are un preot, pe care o are Biserica. Biserica nu este o simplă instituţie umană. Ea nu este armată, nu e comando, cum din păcate ajunge să fie destul de des. Biserica este o instituţie divino-umană înrădăcinată în persoana mistică a lui Isus Hristos. Acest tezaur imens nu-l deţine absolut nicio altă instituţie. Oamenii vin sau ar trebui să vină la Biserică pentru Isus Hristos, pentru adevăratul Isus Hristos. Un Isus Hristos care să le pună viaţa în ordine, care să le dea sens vieţii. În clipa în care oamenii nu-L găsesc pe Isus Hristos cel viu, cel frumos, cel adevărat care să le îmbogăţească viaţa, atunci bineînţeles că se întorc cu spatele la Biserică şi nu-i mai interesează credinţa. Fie adoptă o pseudoreligie, budistă, orientală sau newage-istă sau pur şi simplu merg şi se afundă în barurile care se înmulţesc din ce în ce mai mult, se afundă în acest „misticism” alcoolic, autodizolvant, dar care înseamnă pentru ei un răspuns imediat la criza lor existenţială pe care Biserica nu o poate rezolva. Aici trebuie să se implice cu adevărat oamenii Bisericii. Dacă nu eşti sigur de vocaţia ta ca om al Bisericii atunci mai bine părăseşti tu funcţia ecleziastică decât să iasă oamenii.

- Poate fi corelată îndepărtarea de Biserică cu îndepărtarea de literatură?

- Da. Eu sunt convins că marea, adevărata literatură, capodoperele literaturii universale au toate un miez teologic. E un subiect care mă frământă de 20-30 de ani, fiind scriitor, dar având şi o formare teologică. Toate capodoperele au o componentă sacră. Nu există capodoperă care să nu aibă şi virtuţi estetice şi virtuţi culturale şi virtuţi morale, dar şi virtuţi teologice sau religioase. E adevărat, nu poate exista o capodoperă numai cu discurs teologic, dar haideţi să luăm cazul lui Homer. Iliada şi Odiseea erau manualele Antichităţii. Timp de zece secole toţi copiii au „studiat” pe Iliada şi pe Odiseea. Aceste două capodopere, care au ajuns doar capodopere ale literaturii universale pentru noi, însemnau totul în acea perioadă. De la literatură, tratat de război, tratat de virtuţi morale până la teologie. Acesta a fost manualul Antichităţii vreme de zece secole, nu doi sau trei ani cum aprobă acum Ministerul Educaţiei câte un manual şcolar. Aici s-au format toţi marii savanţi, oameni politici (pe atunci nu erau politicieni, erau oameni politici), scriitori şi filozofi. Platon iese din Homer, Aristotel iese din Homer, toţi îl ştiau pe de rost. Mai apoi Homer a fecundat şi literatura latină. Prin urmare literatura, şi vorbesc de marea literatură, este străbătută şi ea de această dimensiune a sacrului.
Să ne gândim apoi la capodoperele lui Dostoievski. Tema principală a lui Dostoievski este mila, o temă polemic antinietzschiană. Dostoievski a reuşit o revalorizare a milei cu accente care trimit spre adevăratul profetism. Totul e milă, dar literatura nu trebuie să catehizeze, literatura nici măcar nu trebuie să educe. Ea te pune însă faţă în faţă cu problemele fundamentale ale omului, printre care şi problema credinţei, fără să pretindă că o poate rezolva. O carte care nu te marchează, care nu-ţi schimbă viaţa măcar timp de o săptămână, este mai mult sau mai puţin inutilă. Să ne gândim la şocurile avute citind literatură adevărată. Nu ne-au transformat neapărat viaţa, dar ne-au pus într-o altă lumină anumite preocupări sau obsesii personale. Aici rezidă geniul unui artist, al unui scriitor adevărat: de a intra în sufleţelul nostru ros de îndoieli şi de a scoate de acolo problemele fundamentale fără să aibă pretenţia să răspundă la ele, dar să pună degetul pe ele şi să arate „uite, ăsta eşti tu”. E senzaţia cu care termin de citit o capodoperă. Te recunoşti în ea. Ieşi dintr-o capodoperă şi mobilizat, dar oarecum consolat, pentru că vezi că acel spirit imens, autorul capodoperei, ţi-a pătruns în suflet ca un psihopomp şi această comuniune cu un spirit genial este deja un început de lecuire, de vindecare sufletească.

- Specialitatea dumneavoastră este aceea de patrolog, de desluşitor al scrierile Sfinţilor Părinţi. Pentru a-i înţelege este nevoie să vă puneţi în pielea Sfântului, să-l înţelegeţi în esenţa lui?

- Exegeza presupune o metodă care nu a fost definită şi nu cred că poate să fie validată pentru ansamblul scrierilor părinţilor Bisericii. Cred că fiecare autor trebuie abordat într-un mod special. Cu o metodă care implică reverenţă, dar şi responsabilitate ştiinţifică, o metodă bazată pe obiectivitate, onestitate intelectuală şi mai ales care să implice posedarea instrumentelor prin care ne putem apropia de aceste scrieri. Atât cât ne putem apropia, noi, cititori sau credincioşi din secolul XXI, de nişte scrieri din secolul al II-lea, al III-lea sau al IV-lea. Mă apropiu de Ioan Casian încercând în primul rând să-i înţeleg epoca şi să nu interpretez după mofturile şi problemele noastre din secolul XXI. Ioan Casian, şi e valabil pentru toţi Părinţii Bisericii, trebuie înţeles în contextul său social, teologic, cu problemele care existau atunci şi mai ales plecând de la miza scrierilor sale. Noi avem o viziune foarte raţionalistă şi estetizantă asupra acestor scrieri. Pentru noi acest corpus imens înseamnă un tezaur foarte bine ordonat. Dar Părinţii Bisericii, absolut toţi, nu au scris tratate de dogmatică, nu au făcut teologie sistematică. Au făcut, după cum spunea un cunoscut teolog occidental, théologie d’occasion. Teologie de ocazie, în sensul cel mai bun al termenului „ocazie”. Niciunul nu a scris ca să-şi arate „muşchii” teologici sau ca să-şi facă operă personală. E o dovadă de reală smerenie din partea lor. Toţi şi-au scris opera în funcţie de context şi de crizele comunităţii din care făceau parte. Ioan Gură de Aur are o predică genială despre sărbătoarea Crăciunului, pe care a scris-o şi a rostit-o cu ocazia sărbătorii Crăciunului la Antiohia, tocmai pentru că acea comunitate refuza, în parte, sărbătorirea naşterii Domnului pe 25 decembrie şi ţinea la data de 6 ianuarie.
El a trebuit să creeze această capodoperă a omileticii creştine, o predică despre naşterea Mântuitorului, în care vine cu foarte multe argumente, mai mult simbolico-teologice decât ştiinţifice, pentru a pleda în favoarea datei de 25 decembrie. Aceasta este circumstanţa în care creează o capodoperă. El nu scrie de dragul de a scrie, sau de a-şi satisface amorul propriu.
Scrierile lui Atanasie împotriva lui Arie pleacă, iarăşi, de la un anumit context polemic. Peri archon, Despre principii, care nici măcar nu este un tratat, dar care este socotit primul tratat de dogmatică creştină, nu este decât o scriere pe care Origen o redactează la cererea comunităţii creştine din Alexandria. Membrii comunităţii respective erau interesaţi de doctrina creştină ca să răspundă, cu mijloace filozofico-metafizice, doctrinelor păgâne. De aceea Origen a redactat această scriere, care ulterior a fost pusă la zid şi condamnată pentru nu ştiu ce puncte inventate ca fiind eretice. El lansează acolo simple ipoteze, care au valoarea pe care o au în contextul epocii respective. Nu suntem la faza teologiei dogmatice. De aceea trebuie ca fiecare Părinte al Bisericii să fie interpretat şi citit în contextul său, iar abia după aceea extrase informaţiile valabile astăzi. Toate aceste scrieri au şi un mesaj care transcende epoca lor şi de aceea îi şi citim, doar că noi trebuie să-i citim ca oameni trăitori în secolul XXI. Nu trebuie să-i congelăm. Scrierile Părinţilor nu sunt adevăr absolut, scrierile Părinţilor ne ajută să ne apropiem de esenţa revelaţiei creştine, dar şi Părinţii au fost oameni. Cu trăsături geniale, dar şi cu defecte şi cu scăderi. Asta nu înseamnă că am minimaliza importanţa scrierilor lor sau importanţa personalităţii lor. Totuşi trebuie să ne ferim de idolatrizarea care ne atrofiază şi spiritul critic. Şi apoi le-am face lor un mare deserviciu, pentru că punând eticheta „intuşabil” de fapt nu ne apropiem de ei ci, hiperadorându-i, îi ucidem. Am observat că, în general, cei care nu-i citesc pe Părinţii Bisericii sunt cei care îi adulează. Îi adulează în mod mecanic şi inutil chiar pentru ei. Dacă i-ar citi cu spiritul critic necesar ar câştiga mult mai mult, s-ar îmbogăţi spiritual mult mai mult decât adorându-i ca pe nişte pietre. De fapt îi transformă în nişte pietre.

- Bunica dumneavostră a fost cea care v-a făcut cunoştinţă cu sfinţii şi cu Biserica, însă până la douăzeci de ani traseul dumneavostră a fost orientat spre literatură şi matematică. Cum aţi ajuns mai apoi la patristică?

- Am ajuns la patristică prin... teoria literaturii. Consideram teoria literaturii o disciplină parazitară şi cvasi inutilă. Cum poţi să faci o teorie a literaturii, o teorie despre ceva care este 90% inspiraţie? E drept, cele zece procente de transpiraţie sunt la fel de importante. Dar cum poţi cuantifica harul transformat în literatură de bună calitate? La sfârşitul anilor 1980, cînd eram student la litere, în Bucureşti, teoria literaturii era în mare vogă. Se citeau mai mult cărţi despre Dostoievski decât Dostoievski, citeam mai mult despre Eminescu decât Eminescu, citeam mai mult despre Nichita Stănescu decât Nichita Stănescu. Teoria literaturii de fapt usucă literatura. La un moment dat mi-a picat în mâini un volum al sfântului Ioan Gură de Aur, care nu face parte din pleiada Părinţilor mei preferaţi, dar care a jucat un rol foarte important atunci. În primii ani de facultate, dar şi în liceu, eram pasionat de Eliade. El mi-a fost maestru indirect încă din primii ani de liceu, dar pe o linie culturalistă, nu teologică. Dar nu poţi să-l citeşti pe Eliade numai cultural. Toată această teologie implicită a lui Eliade te contaminează şi te ghidează. Întâlnirea cu patristica s-a întâmplat aşadar pe fondul de ariditate creat de teoria literaturii, în primul an de facultate. Atunci mi-a picat în mâini, pentru că frecventam toate librăriile, inclusiv pe cele ale Bisericii Ortodoxe, o culegere cu omiliile despre Geneză ale Sfântului Ioan Gură de Aur. Am început iniţial să citesc din apetit cultural. Citeam atunci Geneza şi doream să văd un comentariu. Îl consideram pe Ioan Hrisostomul un... teoretician al literaturii. Am fost însă bulversat. Nu am putut să las din mână această carte cu omilii, pentru că acolo se făcea orice numai teorie literară nu. Acolo Ioan Hrisostomul intra atât de „altfel” în adâncul textului încât îţi scotea ţie sufletul la lumină şi parcă te stropea cu prospeţime, cu răcoare. Era foarte răcoritor sufleteşte, dar şi hrănitor sufleteşte. Atunci am avut senzaţia că am găsit „marele critic literar”, într-un fel, Modelul criticului literar. Nu mă dezic de acest lucru, de această etichetare, nu este un simplu paradox. Asta este exegeza, asta ar trebui să fie adevărata exegeză a operelor literare. O exegeză care pur şi simplu să te răscolească şi care să te hrănească sufleteşte. În anii 1980 era la modă şcoala formală rusă şi, Doamne!, câtă paraliteratură din asta am înghiţit atunci. Totuşi ea s-a dovedit folositoare, pentru că a pustiit terenul şi Ioan Hrisostomul a căzut ca un meteorit care a însămânţat din cer acest teren.
Marele antiohian a declanşat astfel interesul pentru patristică, pentru Părinţii Bisericii, pe linie exegetică. În acelaşi timp am rămas legat de literatură. Am învăţat de la Ioan Hrisostomul, de la un teolog care tună şi fulgeră împotriva teatrului, împotriva spectacolelor şi împotriva literaturii păgâne, care este un fel de taliban al Antichităţii, cum trebuie scris despre literatură. Am înţeles că ceea ce a făcut el cu Cartea Genezei ar trebui să facă şi teoreticienii şi criticii literari cu capodoperele literaturii laice.

- Este retragerea şi cufundarea în scris modul dumneavostră de a pleca în pustie?

- Mă retrag pentru a putea să mă concentrez şi a putea să dăruiesc cărţi celorlalţi. Niciodată nu am scris pentru mine, aşa cum mai spun unii despre sine. Atunci scrie pentru tine şi nu mai publica! Tot timpul am scris cărţi pentru ceilalţi şi pentru că simt nevoia să dăruiesc cărţile mele celorlalţi. Te retragi în tine însuţi, în intimitatea ta cea mai profundă, cum spune Sfântul Augustin, tocmai pentru a putea dărui din această intimitate celorlalţi. Eu ţin foarte mult la claritate, pentru că îmi respect enorm cititorul şi nu vreau să-i mănânc timpul punându-i sub ochi cărţi confuze. Retragerea e oarecum naturală, nu este impusă, nu ţine de voinţă. Fără retragere, fără singurătate nu există putinţa şi mai ales apetitul de a dărui. Cu cât mă retrag mai mult în singurătate şi în mine cu atât îmi creşte mai mult dorinţa de a dărui.

- Mergeaţi la Ipoteşti de fiecare dată când aveaţi ocazia, era ca un loc de pelerinaj. Se poate spune că aceasta era biserica adolescenţei dumneavostră?

- Da, era şi biserică. Eu am fost foarte ataşat de Ipoteşti. Mergeam ca la mine acasă şi nu ca la un muzeu. Mergeam la prietenul meu Valentin Coşereanu care era muzeograf atunci şi care m-a apropiat de Eminescu aşa, ca de un frate mai mare sau de un unchi. Erau nişte plimbări absolut extraordinare de la Botoşani până la Ipoteşti, veneam pe scurtătură, pe lângă nişte iazuri, făceam un ocol şi pe la pădurea cu lacul. Ipoteştiul era locul unde mă simţeam mai acasă decât acasă. Cu Valentin Coşereanu citeam şi reciteam corespondenţa lui Eminescu, atingeam obiectele din acel spaţiu pe care nu le-am sacralizat însă. Pentru mine Eminescu e un intim datorită acestor vizite aproape săptămânale care au durat timp de aproape patru ani. Îi ştiam cu pasul şi fâşia de pământ pe care a avut-o tatăl său şi la un moment dat voiam să găsesc şi poteca pe care a fugit spre Cernăuţi. Eminescu a fost unul dintre cei mai buni prieteni ai adolescenţei mele de la Botoşani.

Arhiva

• De la Săveni la Sorbona - Înregistrarea emisiunii După 20 de ani din 16 aprilie 2010, difuzată la Radio România Cultural, realizator: Anca Mateescu
• Înregistrarea emisiunii Clujul trăit din 11 aprilie 2010, difuzată la NCN TV CLUJ, realizator: Ovidiu Pecican

Înregistrarea lansării volumului Evanghelia după Ioan, Teatrul Naţional Bucureşti, 14 februarie 2010

• Prof. Francisca Băltăceanu - prima parte
• Prof. Francisca Băltăceanu - a doua parte
• Laurenţiu Constantin Erbiceanu

Înregistrarea lansării volumului Evanghelia după Matei, Casa de cultură Mihai Ursachi, Iaşi, 15 aprilie 2009

• prima parte
• a doua parte